Ajutați-i pe cei ce ajută!

În preajma sărbătorilor, a tuturor sărbătorilor mari de peste an, duhul cel bun al milosteniei și întrajutorării cuprinde pe toată lumea. Să faci un bine; să duci copiilor nevoiași un dar de Crăciun; să mergi la bătrânii de prin centrele sociale pentru a-i colinda și pentru a le aduce ceva d-ale gurii pentru sărbători; să cauți prin satele țării pe cei aflați în impas și să-i sprijini cu ce poți; să organizezi la serviciu și la școală acțiuni caritabile sunt câteva dintre multele chipuri ale filantropiei sărbătorești ce cuprinde, an de an, pe tot românul și nu numai pe el.

Ar fi multe de spus despre toate aceste acțiuni: bunăoară, „de ce nu continuă ele și după ce Crăciunul sau Paștele au trecut?” Sau: „La ce bun să le duci cadouri de sărbători, când toți cei oropsiți au nevoie de ajutor tot timpul?” Există, de asemenea, și corolare sceptice, chiar cârcotașe: „Dar de ce sunt nevoiași? De ce nu merg la muncă? Le duci ceva și ei aruncă sau risipesc!” Din întrebare în întrebare și din îndoială în ­îndoială se ajunge la o veritabilă metamorfoză a spiritului ­Crăciunului, devenit inevitabil spirit al îndoielii și al resentimentului.

Unele întrebări sunt justificate, altele nu, însă puțini, tot mai puțin sunt cei care se gândesc nu doar la cei care au nevoie de ajutor, ci și la cei care ajută. Cunosc persoane care, pentru prima dată în viața lor, au decis să fie darnice, nu din fățărnicie, nu pentru imagine, nu pentru poze și promovare, ci din toată inima, cu discreție, neștiute de nimeni. Știu tineri din satele acelea uitate ale țării, de care ne aducem aminte doar la inundații, înzăpeziri și alte calamități, care au ajuns să-i cunoască pe bătrânii de acolo mai bine decât propriii lor copii, plecați pe cine știe unde. Cu unii dintre ei am mers, pe alții i-am ajutat cum am putut și am învățat de la ei un lucru: bucuria de a dărui și de a face bine cuiva nu poate fi măsurată și nu poate fi cu nimic comparată.

Am mai observat ceva, deosebit de important, în iconomia înțelegerii acestei efervescențe filantropice. Nu mereu gestul de a dărui și de a face bine este însoțit de rugăciune și de binecuvântarea Bisericii, însă totdeauna se împlinește în Biserică. O mână întinsă, o binecuvântare spusă din inimă de o bătrână, o cruciuliță sau o felicitare desenată de un copil căruia tocmai i-ai bucurat sărbătorile cu daruri au puterea de a întoarce cugete și inimi, așa cum nici un discurs savant nu o poate face. În astfel de împrejurări, zicala „Dar din dar se face Rai” se confirmă întru totul, pentru că dărnicia se umple de binecuvântare, iar cuvintele de îmbărbătare și de susținere încep să dea roade pentru că sunt însoțite de rugăciune. Și cel care oferă, și cel care primește sunt binecuvântați, formând împreună un tot, o unitate pe care numai dragostea duhovnicească o poate realiza.

În viața Bisericii, milostenia și dărnicia nu sunt gesturi unidirecționale, de la cel ce poate dărui către cel ce are nevoie să primească, ci se împărtășesc din reciprocitate, astfel că și unul, și celălalt sunt deopotrivă dăruitori și primitori. Asemenea gesturi nu pot fi cuantificate cu adevărat, pentru că, dincolo de cantități, măreția și bogăția spirituală nu se supun nici unei reguli și unități de măsură. Singura care le poate cuprinde este dragostea adevărată, cea care le cuprinde și le înnoiește pe toate.

Mișcarea aceasta este firească pentru că ea corespunde unei nevoi intime de împărtășire, de comuniune, pe care o resimte orice persoană, indiferent de pozi­țio­narea sa religioasă. Marele dar al Bisericii este tocmai acesta: oferă acestei nevoi perspectiva împlinirii depline, o cuprinde și o integrează în spațiul tainic al Liturghiei de după Liturghie, în sfera slujirii neîncetate și a bucuriei de a împărtăși și de a se împărtăși de dragostea dumnezeiască. Aceasta este rezonanța în plan comunitar a cuvintelor de la Epicleză, „ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Doar în Biserică Taina presupune deschidere, nu ocultare și doar în Biserică dragostea rodește cu adevărat, schimbă inimi și dăruiește glas pietrelor, mai ales atunci când vocile celor chemați să vestească au amuțit.

Dincolo de aceste cuvinte, se cuvine să vorbim despre nevoia de sprijin pe care o resimt toți cei care au ales acum, la ceas de sărbătoare, și nu numai, calea dăruirii și a slujirii aproapelui. Este nedrept să le răsplătim râvna cu reticență și critică acidă. Nu se cuvine să le mânjim darul cu neîmplinirile și frustrările proprii, pe care nu le putem purta. Sunt bine-venite însă o mână întinsă, o vorbă bună, o ușă deschisă, o încurajare. Este o mare binecuvântare să te solidarizezi cu cel implicat în lucrarea socială a Bisericii, să mergeți împreună și în loc de o mână, două, trei, zece, o mulțime de mâini să împartă darul aducător de liniște și de bucurie. Rugați-vă pentru toți aceștia, ca drumul să le fie cu folos și dărnicia să le sporească râvna și, mai ales, nu uitați: ajutați-i pe cei ce ajută!