Alte slove ale Mihaelei Grădinariu

Am admirat frumusețea cuvintelor acestei dăruitoare de frumos, Mihaela Grădinariu. Profesoară și preoteasă, care se jertfește slujind în apropierea Altarului și la catedră, în întâlniri cu scriitori și oameni de cultură, în iubirea pentru frumos, pentru cânt și tradițiile sfinte.

Am spus într‑un articol precedent că nu știu de unde izvorăsc slovele atât de alese ale unei scriituri profunde, slove ce aparțin unei persoane încercate de suferință, dar care și‑a păstrat sufletul neștirbit, cuprinzând de la început marile adevăruri pe care doar înțelepții le pătrund. Poate că aceste cuvinte se nasc din aceeași tainică lumină care își găsește sălaș în inimile celor ce știu să privească dincolo de umbra trecătoare a lumii. Acolo unde încercările devin trepte către înaltul cerului, fiecare rostire își înfige rădăcinile în eternitate.

Am primit cu bucurie cartea preotesei Mihaela Grădinariu. Nu știu cum să o definesc: istorie literară, eseistică, scrieri de suflet, ori, mai degrabă, un inspirat buchet livresc. Sunt pagini zămislite de o ființă care trăiește mai mult pentru a dărui și care privește spre cer mai des decât spre pământ. Textele, adunate în peste 600 de pagini, se împart în secțiuni distincte.

Cea dintâi, despre poezie, însumează 60 de scrieri. Cei mai mulți dintre autorii cărora Mihaela Grădinariu le‑a închinat aprecieri sunt cunoscuți: unii din București, alții de la Iași, unii care au trecut deja pragul, iar alții care încă zidesc prin cuvinte și fapte. Pe mulți i‑am întâlnit și eu, fie personal, fie prin cuvânt, dorind să înțeleg frumusețea acestor scrieri, chiar și atunci când ele par greu de pătruns.

Mărturisesc că unele titluri ale eseurilor dedicate operelor și autorilor sunt mai puțin accesibile. Cuprind în miezul lor concluziile scrierilor, dar și reflecțiile puternice ale criticului literar și ale scriitorului avizat.

Ori Prin cenușa cuvântului despre Cassian Maria Spiridon, Memorie și mărturisire, ori poemul Pașaport pentru țara pierdută al lui Nikita Danilov, Sonetul ca metanoia limbii răstignite și înviate din Manuscrisul Învierii al lui Horia Zilieru, Rădăcini bine înfipte în cer despre Lucian Vasiliu, Universul transparent și orb al poemului despre Alexandru Ovidiu Vintilă sau Poezia deschisă și înflorită ca o rană despre Nicolae Turtureanu - toate acestea dau măsura profunzimii literare.

Un alt segment al cărții îl reprezintă proza, cu 37 de texte. Aici regăsim titluri pline de finețe și adâncime, dintre care amintesc: Cântecul de petrecere despre Mircea Aanei, Urmele veghii și zeghea memoriei pentru Adrian Alui Gheorghe, Înfrângeri și răsfrângeri cronice pentru Nicolae Turtureanu, Un gând de cititor împătimit pentru Grigore Ilisei, Călătoarea Doina Cernica, mereu în căutarea miracolului, apoi Lampagiu de inimi și de maci pentru Ștefan Mitroi și lucrarea sa Poveștile cerului și poveștile pământului, sau În căutarea limanului narativ al lui Grigore Ilisei.

Secțiunea Critica cuprinde 26 de texte, incluzând nume cunoscute: Alexandru Ovidiu Vintilă, prin Poetici ale sinelui; Daniela Șontică, prin Acolo șezum și plânsem, ori Daniel Cristea‑Enache, prin Sfărâmând fruntarii, carte după carte.

Cea din urmă secțiune, Varia, adună 17 texte: Lumina din sfeșnic de vorbe pentru Grigore Ilisei, Muguri sub cununa de sârmă ghimpată pentru Doina Cernica, În răscruce de veacuri, martor și mărturisitor pentru Titus Vâjeu și altele asemenea, cum este eseul Fiii Agapiei și ceasul de taină al cuvântului care arde.

Paginile sunt dense, adevărate mărturii despre autoare. Ni se spune că este risipitoare, că nu‑și drămuiește timpul, acest hronofag neiertător. Toți se minunează de lucrarea ei la școala din voievodala Râșca, de repetițiile grupului vocal Flori de măr. Dar, mai presus de toate, rămâne iubirea pentru nenumăratele cărți, pe care nu știu când mai găsește răgazul să le citească.

Toate aprecierile despre autoare sunt scrise la superlativ. Se vorbește de fiecare dată despre dăruirea ei, despre timpul care nu are răbdare și pe care, totuși, Mihaela Grădinariu îl înfrânge. Despre ceea ce oferă și despre cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: Veșnicia stă ascunsă într‑o clipă. Într‑o clipă poți câștiga veșnicia, într‑o clipă o poți pierde. Acea clipă, închinată de Mihaela Grădinariu aproapelui ei, devine pentru ea cale spre veșnicie.

Să parcurgem acum câteva dintre cuvintele așezate între paginile acestei cărți. Cele dedicate lui Nicolae Turtureanu poartă titlul Vers după vers, iubirea ca armură. Fără să fi fost un răsfățat al criticii, al revistelor sau al premiilor, Nicolae Turtureanu locuiește dintotdeauna într‑un topos ridicat cu migală și har, într‑o cetate asediată, dar care refuză cu încăpățânare să coboare steagul în fața năvălirilor zilnice. Într‑un joc ironic și grav cu propria ființă, dar și cu cititorii, poetul descumpănește cuvintele.

Despre Alexandru Ovidiu Vintilă, Mihaela Grădinariu mărturisește că a așteptat cu nerăbdare apariția unui nou volum semnat de el. Se întreabă, de asemenea, cine va avea de câștigat în războiul niciodată încheiat dintre istoricul, poetul și criticul literar, care coordonează cu responsabilitate revista Bucovina literară, un reper al culturii din Țara de Sus. În anul 2019, balanța s‑a înclinat în favoarea poeziei, odată cu apariția volumului Transparența unui popor de foci. Lumea unui singur limbaj, al poemelor criptice, curge precum o mireasmă subțire, ca o linie melodică abruptă, un amestec de impresionism și ermetism al unei retorici ponderate, un discurs liric articulat, fără excesele de verbiaj tot mai des întâlnite în poezia actuală, nota cronica Mihaelei Grădinariu.

Despre poezia deschisă și înflorită ca o rană se vorbește din nou în legătură cu opera lui Nicolae Turtureanu. Sunt unii care au intuit cu precizie circularitatea creației sale, mereu în căutarea poemului unic, a poemului total, care poate fi scris doar printr‑o recapitulare inversă a clipelor ce alcătuiesc, deopotrivă, viața și poezia. Și cu alte prilejuri, Mihaela Grădinariu a prețuit opera și lucrarea lui Nicolae Turtureanu, dar și pe autorul ei, nu doar ca pe un poet demn de admirație, ci și ca pe un om ce a deschis brațele altora, pentru o îmbrățișare fraternă.

Un gând de cititor împătimit constituie un frumos poem în proză, nu lipsit de lirism, deși autoarea l‑ar fi putut așeza și în strofe, asemenea poeților care știu să înșire cuvintele unul după altul cu frumusețea inefabilă a inspirației. Este dedicat lui Grigore Ilisei și, poate tocmai de aceea, textul are o asemenea încărcătură de frumusețe. Aprecierea pentru cuvintele dăruite lui Grigore Ilisei este evidentă. Ni se spune că scriitorul este solitar într‑o lume unde doar singurătatea creatoare ne mai poate salva de la agresivele și paradoxalele ispitiri cotidiene ale întunericului. Totodată, rămâne solidar cu propria verticalitate și cu semenii care tind mereu spre stele. El continuă să surprindă, chiar dacă a trecut vreme de când i‑a citit pentru întâia oară gândurile risipite, în cărți, articole, imagini zugrăvite cu lumină și suflet, cu talanți neascunși, destăinuiți într‑o poetică de adâncime a ființei. Adesea adăstând pe muchia tăioasă a adevărurilor ce nu pot fi negociate, domnia sa zăbovește statornic la întretăierea liniilor astrale, într‑o palmă cerească și în ceasuri anume rânduite de Sus.

Paginile de imagistică literară consemnează faptul că scrierea are virtuțile unui scenariu cinematografic, cu ale sale rupturi de ritm, replici alerte și dinamice, dar mai ales cu tăceri încărcate de semnificații.

Palimpsestele regăsite trimit cititorul într‑o căutare a pânzelor semnate de Călin Alupi, pentru a‑i satisface nevoia de înțelegere a textului scris prin raportare la un alt tip de scriitură - o țesătură vizibilă doar ochilor ascuțiți ai sufletului și care cere o disponibilitate pentru meditație și o iubire lăuntrică, nefățarnică.

Aprecierile continuă pentru Cuvântul ziditor în apă neîncepută. Este vorba despre un om retras într‑un colț de lume frumoasă, departe de mari și mărunte orgolii, de jocurile puterii, de frământările cotidiene, de invidii și false tămâieri festiviste. Tucu Moroșanu face parte din acea categorie, tot mai rară, a celor care scriu în primul rând pentru propriul suflet, hrănit cu esențele spirituale ale Bucovinei. Ni se arată mai întâi ca poet, pentru ca mai apoi să‑și încerce puterile și pe tărâmul prozei.

Despre călătoarea Doina Cernica, aflată necontenit în căutarea miracolului, Mihaela Grădinariu mărturisește că a admirat‑o încă de la începuturile apropierii ei de pagina tipărită. Înainte de a lua ființă Crai Nou, au fost Zorii Noi. Scriitura Doinei Cernica este prezentă pretutindeni unde se petrece ceva cu adevărat important; implicarea sa este totală în viața culturală a mai multor cetăți, iar dragostea ei nestinsă, dulce‑amară, pentru Bucovina rămâne mereu aceeași. Despre această bucurie nespusă vorbește Mihaela Grădinariu ori de câte ori evocă personalitatea minunatei doamne Doina Cernica.

Lampagiu de inimi și de maci pare o oglindă a volumului de poeme Pregătiri de Înviere. Ștefan Mitroi se înfățișează cititorilor cu o nouă carte, Poveștile cerului, poveștile pământului. Textele, apărute de‑a lungul unui timp inefabil în paginile cotidianului Ziarul Lumina al Patriarhiei Române, sunt, după cum mărturisește autorul, „niște povești despre sufletul meu”. Sunt decupaje dintr‑un cotidian sublimat, unde meandrele amintirii se răsucesc înspre înalturi, durând o mitologie identitară în care vârstele se întorc toate către copilărie, restaurând un cosmos luminos, unde locul natal devine doar un pretext puternic.

În căutarea limanului narativ, un alt text și o altă mărturisire plină de iubire pentru Grigore Ilisei, socotit de autoare un scriitor plin de curaj - un curaj auctorial însoțit de tenacitatea de a reînvia gândul cel bun al reeditării unor opere apărute în urmă cu jumătate de veac. Este o probă de rezistență a scriiturii, cu atât mai mult cu cât autorul, după primele două volume, a abandonat proza scurtă în favoarea unor romane de amplă respirație epică.

Cartea despre care vorbește Mihaela Grădinariu ar putea fi etichetată „poveste în poveste și poveste lângă poveste”. Totuși, pătrunzând în miezul ascuns, descoperim trei straturi de adâncime, corespunzătoare celor trei paliere ale timpului scrierii. Primul, al micro‑narațiunii, înfățișează lectorului parada grăbită a personajelor, transformându‑l, la rândul său, într‑un suprapersonaj cu influență, capabil să facă legături nebănuite între fragmentele de viață surprinse cu fluență narativă și delicatețea unei autorități auctoriale suverane, îmblânzite de o complicitate participativă.

Condeier, maestru și zugrav rafinat, Grigore Ilisei își înflorește talanții într‑o alchimie personală. El mizează, desigur, pe expresivitatea limbajului, pe muzicalitatea frazei cu sonuri mlădiate, pe lexicul compozit, pe arhaisme și elemente ale vocabularului religios, care găsesc insolite îmbinări cu neologismele. Toate acestea alcătuiesc un stil individualizat, rotunjit în volum, unde se răsucesc într‑un dans antinomic inventarele ființei, multiplicate în oglinzile nesfârșite ale lumii de sus și ale celei de jos.

Acolo șezum și plânsem - titlu adaptat după începutul Psalmului 136, „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne‑am adus aminte de Sion”. Alegerea acestei expresii vorbește despre sursa de inspirație a poetei și despre felul în care cuvintele se încarcă de adâncime. Eseul este dedicat Danielei Șontică, scriitoare despre care Mihaela Grădinariu ne spune că o cunoaște de multă vreme ca pe o voce inconfundabilă și un condei aparte. Mai întâi din paginile Ziarului Lumina, apoi din emisiunile Radio Trinitas, Daniela Șontică a fost percepută ca o prezență familiară, împărtășind aceleași luminoase coordonate spirituale, unde scrisul și pictura se completează și se potențează reciproc.

Vorbind despre locul în care „unii au șezut și au plâns”, autoarea evocă personalități care, în anii regimului comunist, au avut de suferit: unii până la jertfa martiriului, alții umiliți și nedreptățiți. Toate aceste chipuri sunt evocate cu tandrețe și recunoștință, într‑o lumină aparte.

Se face referire și la Paul Miron, zugrăvit cu măiestria delicată a lui Grigore Ilisei. În vremuri când era greu de imaginat ca cineva din afara Bisericii - uneori chiar și în interiorul ei cu mari dificultăți - să poată tipări Biblia, Paul Miron a găsit resurse financiare și a coordonat științific o ediție critică de prestigiu. Această lucrare, rod al specialiștilor de la Universitatea din Iași, s‑a realizat sub auspiciile acestui ilustru așezământ academic românesc.

Lumina din sfeșnic de vorbe face trimitere la cuvintele Mântuitorului: „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie și o pun sub obroc, ci în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14‑16).

Cuvintele acestea sunt invocate în legătură cu Grigore Ilisei. La început, a fost doar o voce, un glas ce cobora, din când în când, din cutia fermecată a copilăriei, radioul, în vremea când „melcul urechii și al sufletului” adăpostea mai multe sonuri și tonuri decât simple cuvinte. Mai târziu, vocea lui Ilisei s‑a regăsit și alături de imagini emoționante, iar alăturarea părea venită dintr‑un basm, în care cuvintele rodeau fructe vindecătoare, împodobite în culori felurit și meșteșugit îmbinate.

Odată cu trecerea timpului, amintirea acelei voci s‑a suprapus peste un nume: fie rostit pe ulițele Fălticenilor, cu bucurie și reverență, fie citit pe coperțile unor cărți ale căror titluri deschideau falii fabuloase în cenușiul cotidian de dinainte de 1989.

Mai târziu, întâlnirea cu omul Grigore Ilisei a adus surpriza unei discreții alese și a unei rostiri drepte, însoțind o activitate care a lăsat roade și urme adânci. Cuvintele sunt pe deplin meritate de cel care a avut prieteni artiști, însoțindu‑se cu soborul lor. Textul se încheie cu urarea ca lumina din sfeșnicul vorbelor, rostite sau scrise, să rodească în continuare spre îmbogățirea sufletelor, îndulcite de bunătățile semnate Grigore Ilisei.

Am putea zăbovi îndelung asupra fiecărui text. Sunt rânduri care alcătuiesc file de istorie a literaturii române recente, ce ar putea fi inclusă, într‑o zi, într‑un tom mai elaborat, spre neuitarea și cinstirea oamenilor de cultură.

Scrierile Mihaelei Grădinariu, apărute într‑o epocă în care cuvintele frumoase nu se mai aud ori se aud prea rar, sunt adevărate revelații. Nădăjduiesc că poeta, profesoara și preoteasa Mihaela Grădinariu scrie și lucrează necontenit sub aripa unui înger. Și totuși, mărturisesc o ușoară nedumerire: titlul pe care l‑a ales pentru această lucrare, apărută la Editura Junimea - Descântec în oglindă. Poate, la o viitoare reeditare, autoarea va găsi potrivit un alt titlu. Dar, în fond, ce mai contează titlul, când miezul cărții este plin de frumusețe și de dăruire?