Amidism şi creştinism

În Japonia, alături de Zen, există o formă cu totul specială a budismului, avându-şi de asemenea originile în India şi China, cunoscută sub numele de budismul „tărâmului pur“, Jodo Shinshu sau amidism (vezi V. Zotz, Der Buddha im Reinen Land. Shin-Buddhismus in Japan, München, 1991).

Întâlnirea dintre amidism şi creştinism a avut loc încă din secolul al XVI-lea, mai precis în anul 1549, când misionarul iezuit Francisco Xavier (1506-1552) a ajuns în Japonia. După ani de studiu şi dialog, succesorul lui Xavier consemna următoarele, într-un raport trimis spre Europa: „Această sectă se aseamănă sectei lui Luther: pentru a te mântui e suficient să invoci numele lui Amida-Buddha“ (apud K. Yasushi, „«Sola fide» und das nembutsu. Die Begegnung der Jodo Shinshu mit dem Christentum“, în: H.-M. Barth, E. Minoura, M. Pye (Hg.), Buddhismus und Christentum. Jodo Shinshu und Evanghelische Theologie, Hamburg, 2000, p. 39).

Observaţia făcută de iezuiţi se bazează pe faptul că, spre deosebire de budismul zen, unde mântuirea se realizează exclusiv prin „forţa proprie“ (jiriki), în amidism ea se dobândeşte doar prin „cealaltă putere“ (tariki).

„Namu Amida Butsu!“ („Mă refugiez la Amida-Buddha!“), aceasta este invocarea pe care o face un amidist. Dacă şi în ce măsură această invocare a numelui lui Amida sau Amitabha poate fi asimilată unei rugăciuni în sensul clasic rămâne o problemă discutabilă. Oricum, atunci când compară practica invocării lui Amida cu rugăciunea creştină, amidiştii au mari reticenţe, întrucât dacă în creştinism doar omul se roagă şi Îl invocă pe Dumnezeu, în schimb în amidism, în mod paradoxal, prin om, „Dumnezeu se roagă omului“. Tocmai aceasta este semnificaţia invocării numelui lui Amida (nembutsu).

Desigur, aruncând o privire asupra felului în care se poate „mântui“ un budist Shin, constatăm cu surprindere că avem de a face cu o schiţă-cadru a mântuirii foarte apropiată de învăţătura creştină, dar mai ales de cea evanghelică-lutherană. În această „schiţă“ descoperim un „Mântuitor“ - Amida, un „har“ - Tariki, o „credinţă“ - shinjin, ca încredere desăvârşită în puterea lui Amida, ba chiar „fapte bune“ - jiriki, cel puţin în perioada premergătoare lui Shinran (1173-1262), ca o materializare a credinţei.

Este şi motivul pentru care mulţi teologi şi neteologi au scris la modul foarte pozitiv despre această ramură mai exotică a budismului în general şi a budismului japonez, în special. De pildă, H. Haas îi consideră pe amidişti mai degrabă „criptocreştini“ decât „adevăraţi discipoli ai lui Buddha Shakyamuni“ (H. Haas, „Die japanische Umgestaltung des Buddhismus durch Honen Shönin (1133-1212) und Shinran Shönin (1173-1262)“, în ZMR, 27, 1912, p. 132). La rândul său, H. Butschkus apreciază că amidismul japonez poate fi considerat, sub multe aspecte, un „echivalent“ al protestantismului lutheran (H. Butschkus, Luthers Religion und ihre Entsprechung im japanischen Amida-Buddhismus, Emsdetten, 1940; cf. J. Laube, „Der Glaubensakt bei Luther und Shinran“, în: ZM, 67, 1983, pp. 31-49). În fine, marele teolog K. Barth apreciază şi el că amidismul, printr-o „coincidenţă cu totul providenţială“, reprezintă „cea mai exactă, cea mai cuprinzătoare şi cea mai convingătoare paralelă «păgână» la creştinism“, dar în special la „creştinismul reformat“ (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, Bd.I, I/2, Zollikon-Zürich, I, 1939, 1960, p. 372; cf. F. Buri, „Der Begriff der Gnade bei Paulus, Shinran und Luther“, în Thz, 31, 1975, pp. 274-288).

Şi totuşi, dincolo de orice asemănări aparente, deosebirile dintre amidism şi creştinism rămân incontestabile. Însuşi K. Barth, trecând peste orice speculaţii, recunoaşte că deosebirile dintre cele două religii nu sunt altceva decât „simptome ale distincţiei reale între adevărata şi falsa religie (ibidem, p. 375). Pentru un creştin adevărat, subliniază el mai departe, adevărul „este stipulat în numele lui Iisus Hristos şi în absolut nimic altceva“. El se află în „întreaga simplitate a acestui nume ca esenţă a realităţii revelaţiei divine, care constituie singurul adevăr al religiei noastre“ (ibidem, p. 376).

Afirmaţia potrivit căreia amidismul ar fi o „religie a harului“, iar credinţa unui budist Shin ar reprezenta un „dar“ al lui Dumnezeu, un „dar al harului“ (cf. Hugo M. Enomiya-Lassalle, Kraft aus dem Schweigen. Einübung in die Zen-Meditation, Freiburg i. Br., 1988, p. 10; H. Dumoulin, Begegnung mit dem Buddhismus. Eine Einführung, Freiburg i. Br. 1991, p. 73 sq.) rămâne destul de controversată. În primul rând, pentru că Shinran subliniază unitatea spiritului lui Buddha şi a spiritului omului (vezi Chr. Langer-Kaneko, Das Reine Land. Zur Begegnung von Amida-Buddhismus und Christentum, Leiden, 1986, p. 134). De aceea, în amidism, credinţa se realizează acolo unde omul a renunţat la cunoaşterea şi năzuinţa sa, la încrederea în sine însuşi şi forţele proprii. Credinţa înseamnă golirea de orice putere proprie, golirea de sine însuşi, ca şi biruinţa asupra eului fals şi iluzoriu, care reprezintă cauza nefericirii şi suferinţei. Cel ce crede şi adoră şi cel adorat nu reprezintă două fiinţe distincte, ca în creştinism, ci formează, în mod paradoxal, un tot unitar (vezi Tan-ni-sho. Die Gunst des reinen Landes. Begegnung zwischen Buddhismus und Christentum, Bern, 1979, XI, pp. 38-39).

Creştinismul, spre deosebire de amidism, reuşeşte să păstreze identitatea omului în relaţia sa cu Dumnezeu. Omul rămâne creatură, chiar dacă prin har devine dumnezeu. Dimpotrivă, credinciosul amidist îşi pierde în shinjin sau în nembutsu propria identitate, el se autoanulează într-un mod panenteist; devine gol de sine însuşi, se autodepersonalizează.