Analogie

Străzile principale din orașele în care trăim sunt invadate de o înmulțire rapidă și abundentă de minimarketuri, agenții de pariuri, cazinouri, ONG-uri de apartament, second-handuri (pe multe planuri), saloane pe diverse zone estetice, instituții financiare nebancare, baruri și simigerii, case de schimb valutar sau de amanet, cabinete medicale și farmacii, bașca vreun cimitir de mașini înainte sau după un showroom de limuzine, la capătul bulevardului... Cunoașteți tabloul!

Ele răspund, probabil, nevoilor mai mult sau mai puțin reale ale românilor emancipați, urcați și ei în trenul global al vitezei de consum, tributari confortului indus și advertisingului agresiv, cochetăriei funciare, aparenței suficiente, spiritului gregar, logicii fracturate și, cu siguranță, unor comportamente colective greu de încadrat psihologic sau spiritual.

Bunăoară, naveta la cele 4-5 farmacii din apropiere duce la sentimente de grijă și stimă față de propria persoană sau față de bolnavul de care ne arătăm preocupați, dar și de mândrie, siguranță și, câteodată, sfidare („Lasă, măh, că știu eu ce să iau!”), într-o competiție inutilă, toxică și nedeclarată cu medicii sau farmaciștii, dar și cu vracii cu blog și dealerii de uleiuri și suplimente alimentare, în baza unor ponturi, rețete și „copiuțe” de pe internet, ori a unor anamneze făcute cu ajutorul celor din mediul proxim – părinți, colegi, vecini etc...

Riscurile sunt ușor de dedus, iar dacă nu, pot fi inventariate rapid printr-o formă de reflecție educată: de la confuzii de diagnostic, posologie aproximativă, cocktailuri nefaste de substanțe active, terapii ineficiente, interacțiuni contraproductive cu regimul sau stilul de viață, până la agravarea unor leziuni sau boli, lipsă de analize, de echipament și personal medical potrivite și chiar până la urgențe (ne)chirurgicale care nu mai pot fi tratate nici în ambulatoriu. Accesul la tratate de științe medicale sau recursul la biologia sau anatomia de manual, fără studii aprofundate în domeniu, excită, doar, inteligența și mângâie orgoliul, fără să vindece și rana sau boala!

În aceeași cheie, ca și automedicația, putem înțelege – prin raționamentul tranzitiv invocat inițial – mult perorata ispită, comorbiditate în timp de pandemie, de a rupe credinciosul de Biserică: rugăciunea „liberă” și recomandarea de îngrijire a vieții duhovnicești mai mult „la domiciliu”, excluzând, prin manipulare sau emoție, atât biserica, în calitatea ei de arcă postdiluviană, de altar euharistic și de spațiu aseptic pentru terapeutica bolilor spirituale, în plan semiologic, precum și pe părinții slujitori, ca didascali, sfințitori și purtători de har, în procesul de cunoaștere a Evangheliei și de redimensionare a lumii, în urcușul ascetic, în primenirea relației cu Dumnezeu și conducători în luptele unde rugăciunea colectivă poate mai mult decât sabia cuvântului din teaca personală...

Biserica nu se poate atomiza casnic, tot așa cum secțiile unui spital nu se pot desprinde de unitatea de primiri urgențe, prin decret, împrăștiindu-se pe străzi diferite. Unitatea și sobornicitatea sunt coordonate ontologice ale Bisericii, în mod similar principiilor generale din codul de etică și deontologie al oricărui spital. Nu putem confunda anafura de acasă cu Euharistia, așa cum nu putem prefera cutia de medicamente de pe raftul din cămară, în locul trusei medicului curant ori exercițiile fizice încercate în sufragerie, în locul celor prescrise de un fizioterapeut sau al celor cu antrenor personal, la sala de fitness.

Cele două temple (și spitalele, și bisericile au fost precedate de temple) reprezintă mediul legitim și cel mai potrivit de investigare, diagnosticare, operare, tratare, îmbărbătare și monitorizare a ocurenței și persistenței unei maladii, de orice natură ar fi aceasta, având credința mărturisită de renumitul neurochirurg român, prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea: „Eu l-am operat şi pansat [pe bolnav], Dumnezeu l-a vindecat”, reluând crezul chirurgului francez Ambroise Paré, din secolul al XVI-lea.

Fie că avem simptome ori boli cronice cunoscute, fie că suntem suferinzi duhovnicește, sau pur și simplu, pentru că ne pasă, la fel de mult, nu numai de calitatea vieții, ci și de sacralitatea ei, se cuvine să tratăm cu demnitate și prioritate datoriile față de sănătatea trupului și a sufletului deopotrivă, în așezăminte special amenajate în acest scop, în care putem beneficia de resurse vitale de negăsit acasă, administrate de personal cu pregătire potrivită, și care sunt autorizate, motivate și responsabilizate să ne ajute în a găsi metoda și măsura păstrării echilibrului fizic și spiritual cu sinele, cu semenii și cu Dumnezeu.