Andrei, cap de iarnă

▲ Faţă de calendarul oficial, cult, de care ne folosim astăzi, calendarul culturii tradiţionale cunoştea două repere de bază: „Dragobete, cap de primăvară“ şi „Andrei, cap de iarnă“, ultimul moment plasat, aşadar, între lunile noiembrie şi decembrie ▲

Să începem cu noiembrie, pentru care o denumire populară luna aiazmei a fost înregistrată de folcloristul Tudor Pamfile; acesta comunică însă şi un dublet denominativ, iezmăciune, termen neînregistrat în dicţionarele limbii române (Sărbătorile la români. Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, 1914, p. 73). Cu raportare la obiceiul de a numi grupuri de 30-31 de zile după sfinţi prăznuiţi în prima zi a lunii (eventual în ajunul acesteia), sau după practici din aceste zile (cum ar fi andrea „decembrie“, cărindar „ianuarie“, frunzar „mai“ etc), în cazul de faţă, iezmăciune şi luna aiazmei marchează o perioadă de „aşteptare“ a unui eveniment de importanţă deosebită: sfeştania, stropirea cu aghiazmă din pragul intrării în iarnă, care se făcea în ziua Sf. Apostol Andrei, de unde şi supranumele de „cap de iarnă“ care i s-a dat.

Este posibil ca Tudor Pamfile să fi cunoscut denumirile în discuţie din zona sa natală, Ţepu-Tecuci; or, sudul Moldovei prezintă interes etnografic, folcloric şi lingvistic şi prin urmele lăsate de păstorii vrânceni şi transilvăneni transhumanţi, „mocanii“, în drumurile lor cu oile la iernat în bălţile Prutului şi în cele din sudul Basarabiei. De Sf. Andrei, ce era considerat „mai mare peste turme, vite şi fiare“, „stăpânul lupilor“, aceştia respectau cu sfinţenie stropirea cu aghiazmă a turmelor şi a târlelor (Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, 1976, p. 15).

Aceeaşi zi este evocată de expresia a ţine Andreiul, cu semnificaţia de „a îndeplini, în noaptea din ajunul Sf. Andrei, o serie de practici magice“. Una dintre primele descrieri ale obiceiurilor românilor din această noapte, datând din 1847, o datorăm lui Gheorghe Săulescu: femeile „ung fereştile şi uşile cu ustoroi, şi uşorii cu untură de câne sau de lup, încungiură casele cu descântece, leagă parii şi altele, cu cuvânt să se apere de strigoi şi lupi“, datini raportate de Săulescu la practici magice din „epoha idolatriei“ romane (Ce este calendariul, în Almanah de învăţătură şi petrecere, Iaşi, 1847, p. 15). Se practicau, de asemenea, o serie de vrăji divinatorii (de „ursită“). În formele de „pază“ contra lupilor şi a „oamenilor - lupi“ (strigoii, lycantropi, după Hasdeu) au intervenit simboluri creştine: „oamenii ung cu usturoi ferestrele, hornurile, uşile «cruciş», ca să nu vie strigoii“; „se ung ferestrele cu usturoi în semnul crucii“; „se ung cu usturoi crucile ferestrelor“; „se fac cruci cu usturoi la uşi şi la ferestre; se aprinde şi tămâie“ (Fochi, op. cit., p. 16; Ion Muşlea, Ovidiu Bîrlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, 1970, p. 407).

Legătura dintre lupi şi Sf. Andrei, păstrată în credinţele populare, ne-o atestă Creangă, în discuţia dintre Moş Nichifor Coţcariul şi „jupâneşica“ Malca („Ia pe la sfântul Andrei umblă şi ei mai mulţi la un loc“), sau Vasile Voiculescu, într-o evocare de forme mentale primordiale. Pentru a-şi arăta meşteşugul, „luparul.... a ales noaptea Sfântului Andrei, când lupii îşi primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănânce... Au îngăduinţă oricâte /vite/, numai în ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s-a dat tain. Era... un fel de drept, o frântură din vechea pravilă a vânătorii primitive“ (în mijlocul lupilor).