Arhimandritul athonit Vasilios Gondikakis, prieten tainic al monahilor români

Cine răsfoiește filele care zugrăvesc atmosfera Atho­sului în veacul al XX-lea, imediat după apusul turco­crației, simte pulsul unei renașteri neîntârziate. Dincolo de cuvinte, se aud pașii unor monahi luminați, în­zestrați nu doar cu toiagul nevoinței, ci și cu darul minții și al inimii aprinse. Ei au urcat pe stâncile sfinte ale Muntelui cu o dorință arzătoare: să trezească ceea ce fusese adormit, să reaprindă candelele stinse din mănăstiri, care fuseseră odinioară faruri de duh și rugăciune.

În această tainică lucrare de înălţare duhovnicească, între cei care au venit de pe băncile universității, s-a numărat și viitorul monah, și apoi egumen Vasilios Gondikakis. Asemenea lui Gheorghios Capsanis și Emilianos Simonopetritul, el s-a străduit mult, în mănăstirea pe care a condus-o, și în altele pe care le-a influențat, să imprime un duh de rugăciune și misiune, aducând adevărata înnoire pe care monahismul o aștepta de veacuri.

Înainte de a i se încredința toiagul egumeniei la Mănăstirea Stavronichita, Vasilios a ales isihia - liniștea adâncă și rugăciunea fără cuvinte. A viețuit o vreme alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, în chilia „Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată sub ocrotirea Mănăstirii Iviru. Sub binecuvântarea unori osârduitori ai duhului, a adus același suflu de rugăciune și la Stavronichita, mănăstire ce se clătina între ruină și uitare.

Cei 22 de ani petrecuți la Stavronichita, urmați, din anul mântuirii 1990, de încă 15 ani de slujire ca egumen la Iviron, au însemnat tot atâtea perioade de aspră nevoință și de luptă duhovnicească pentru părintele Vasilios Gondikakis - ani scăldați în lacrimi și în rugăciuni curate, îndreptate ca tămâia înaintea Tronului Celui Preaînalt.

Dar poate una dintre cele mai neobișnuite flori ale sufletului său a fost deschiderea către lumea culturii și a gândirii grecești. Scriitori, teologi, viitori ierarhi - oameni cu nume și cu rost - l-au cunoscut nu doar ca egu­men, ci ca părinte al duhului. Prezența sa a fost discretă, dar decisivă: o lumină ce nu orbea, ci însoțea.

Dăruit de Dumnezeu cu harul scrierii frumoase, starețul Vasilios nu s-a mulțumit doar să aștearnă cuvinte în pagină, ci a zidit prin ele o întreagă școală a duhului. Ani îndelungați a stăruit nu doar asupra Ceaslovului și Psaltirii, ci și asupra cuvintelor pline de foc ale Evangheliei şi ale Părinților filocalici. Fiecare pagină citită devenea sămânță de lumină, iar din răbdarea acestor lecturi s-au născut scrieri de profunzime duhovnicească, izvoare limpezi pentru cei care caută sensul și renaș­terea vieții lăuntrice.

Prin cuvântul său scris, arhimandritul Vasilios Gondikakis, monahul ivirit înnoitor al Athosului din a doua jumătate a veacului al XX-lea, a fost nu doar părinte al grecilor, ci și un prieten tainic și apropiat al românilor. Nu e o afirmație născută din emoție trecătoare, ci o mărturie cu greutate, primită direct de la Sfântul Cuvios Petroniu Tănase. Am simțit că nu pot tăinui această mărturisire - o datorie a inimii m-a împins să o duc mai departe. Și poate nu sunt singurul căruia i s-a încre­dințat această taină; dar știu că ceea ce mi s-a spus se sprijină pe adevărul clar al unor întâmplări petrecute sub ochii lor înlăcrimaţi adeseori.

În prima mea vizită la Schitul Prodromu, în 1995 - după ce cu doi ani înainte vizitasem doar Mănăstirea Xenofont - am avut prilejul de a-l întâlni pe Sfântul Petroniu. Într-o discuție de neuitat, dar plină de duh, purtată cu arhimandritul Irineu de la Mănăstirea Neamț - rude­nie îndepărtată, dar frate prin obâr­șia comună de pe Valea Bistriței - părintele Petroniu a vorbit despre chipul în care românii au fost primiți pe Sfântul Munte. Cuvintele lui nu aveau patimă, ci adevăr: unii călugări athoniți i-au privit pe nevoitorii veniți din România, la sfârșitul anilor ’70, cu încredere și dragoste. Printre ei se afla și el, Petroniu Tănase, chemat parcă anume să aducă o nouă respirație Schitului Prodromu, iar apoi alți monahi care s-au îndreptat spre Schitul Lacu.

Îmi amintesc și de arhimandritul Filip, starețul Marii Lavre, pe care Sfântul Petroniu îl prezenta ca fiind un om drept și binevoitor și sprijin de nădejde al românilor risipiți prin muntele pocăinței. Însă, în mod aparte, părintele Petroniu pomenea cu multă prețuire două nume: Gheor­ghios Capsanis de la Mănăstirea Grigoriu și Vasilios Gondikakis, stareți ai rugăciunii și ai înnoirii.

Cea dintâi care îi datorează mult celui din urmă este Mănăstirea Stavronichita, unde, în vremea stăreției sale, s-a îngrijit de restaurarea între­gului edificiu, unic prin arhitectura inegalabilă și picturile celebrului Teofan Cretanul, dar mai ales de re­nașterea vieții duhovnicești, care a înflorit ca un crin în pământ uscat.

Tot la Stavronichita, părintele Vasilios Gondikakis a arătat o deosebită prețuire pentru câțiva monahi români. Unii dintre ei erau vârstnici și bolnavi, având nevoie de îngrijire și sprijin. Aceștia locuiau în chilii risipite în apropiere de Kareia, capitala Athosului, lipsiți de cele necesare traiului, fără pensie, rude și prieteni. Din România, pe vremea regimului comunist, nu ajungeau nici măcar vești, darămite ajutoare. Așa se face că în obștea Stavronichitei și-au încheiat viața câțiva călugări români, despre care se spune că aveau mari virtuți, iar doi-trei dintre ei chiar o viață sfântă. Datorăm, așadar, stare­țului Vasilios o atentă deschidere față de frații de același neam cu noi, aflați în suferință.

O altă rază de lumină, ce se revarsă peste chipul arhimandritului Vasilios, vine de la Sfântul Cuvios Cleopa Ilie de la Sihăstria. În peregrinarea sa pe Muntele Athos, Cuviosul Cleopa l-a întâlnit pe starețul Vasilios, așa cum se întâlnesc două inimi care ard pentru același foc ceresc. Cu deschidere, dragoste și ospitalitate, asemenea fratelui său în duh Gheorghios Capsanis, starețul l-a rugat pe Părintele Cleopa să grăiască cuvânt de învățătură obștii sale. Întâlnirea a rămas nemuritoare în câteva fotografii, care spun mai mult decât cuvintele - într-una dintre ele, stau împreună: Sfântul Cleopa, Sfântul Paisie Aghioritul și arhimandritul Vasilios - o triadă a rugăciunii, o clipă sfântă înghețată în timp. În preajma lor, un teolog care a ajuns peste ani arhiereu și... patriarh...

Și mai există o mărturie prețioasă, venită, de data aceasta, de la părintele Gavriil (Mușat), de la chilia Sfinților Patruzeci de Mucenici, nu departe de Iviron. El povestește cu emoție despre vizitele părintelui Vasilios în România - cel puțin două la număr, şi mai ales despre amintirile păstrate.  Una dintre cele mai vii evocări pe care starețul le purta cu sine era legată de Muzeul Satului din București. L-a impresionat profund acest loc - o icoană vie a lumii tradiționale, a frumuseții curate, smerite, nealterate. Ani mai târziu, încă vorbea cu blândețe despre bisericile de lemn, despre casele țărănești adunate din toate colțurile țării. Le descria ca pe un mozaic al unei lumi tihnite, în care oamenii trăiau aproape de cer și de pământ, cu evlavie, rânduială și seninătate.

Acea lume românească, păstrată ca prin minune în muzeu, îi amintea de satul natal din Creta - același duh de simplitate, aceeași lumină coborâtă în viața de zi cu zi. Dar satul său se schimbase mult. România, însă, în fragmentele ei salvate, i-a trezit în inimă o duioșie dureroasă, ca pentru ceva cunoscut și pierdut.

Am avut și eu bucuria de a-l întâlni pe părintele Vasilios Gondikakis. De fiecare dată, am simțit că mă aflu în prezența unui om amabil, deschis, cu o liniște adâncă în glas și în privire. Nu vorbea mult, dar fiecare cuvânt avea greutate, căci era născut din rugăciune, nu din teorie. Avea darul vorbirii ziditoare și pe cel al scrisului luminat, izvorâte din ani lungi de isihie și de trudă în taina tăcerii.

Câteva dintre scrierile sale au fost traduse și în limba română - semn că inima sa, hrănită cu Filocalia și cu învățăturile marilor Părinți ai Bisericii, vibra în aceeași tonalitate cu sufletul românesc. Cuvintele sale se deschid ca o fereastră spre o viață duhovnicească mai adâncă, mai vie, mai curată.

În ultima perioadă a vieții, după ce și-a încheiat slujirea de egumen al Mănăstirii Iviron, părintele Vasilios s-a nevoit, începând cu anul 2005, într-o chilie retrasă, mai departe de Lavra Portăriţei - un loc tăcut, aproape de peștera în care, odinioară, s-a rugat marele sihastru Gavriil, care primise prin minune icoana Maicii Domnului din apele mării.

Acolo, în liniștea pădurii athonite, unde doar păsările și rugăciunea vorbesc, Vasilios s-a adâncit în scris, în traduceri, în cugetare și isihie.

La sfârșitul fiecărei săptămâni, cobora la mănăstire, purtând cu demnitate neputința vârstei sale înaintate, de aproape nouă decenii. Participa la Vecernie și la Dumnezeiasca Liturghie, apoi se întorcea în liniștea chiliei sale, așteptând nu sfârșitul, ci începutul: veșnicia.

Din dragostea sa neostoită pentru Maica Domnului, la hramul Mănăstirii Iviron, în ziua de 27 august 2025, a coborât pentru a-l întâmpina pe mitropolitul Tesalonicului și pe ceilalți ierarhi invitați la cea mai mare sărbătoare a Athosului. După întâlnire, în tainicul plan al Proniei divine, a căzut, şi-a fracturat un picior și a fost dus la spital. Timp de trei săptămâni a purtat crucea unei suferințe târzii, iar apoi, cu pace și nădejde, și-a dat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a slujit cu toată ființa, mutându-se întru odihna cerească, către Patria nestricăcioasă, pe care o dorise și pentru care ostenise întreaga viață.

La înmormântarea sa, mănăstirile cele mari ale Athosului și-au trimis stareții ca pe niște făclii de lumină: Lavra, Vatoped, Iviru, Dionisiu, Grigoriu, Cutlumuș, Simonos Petra, Stavronichita, Pantocrator, Zografu, Xenofont, Esfigmenu, Dochiariu, Karakalu - și au slujit opt ierarhi, printre care și doi formați în duhul Athosului: Mitropolitul Hrisostom din insula Symi și Mitropolitul Athanasie de Limassol, Dimitrios (Princhiponis), Meliton (Filadelphia), Pantelimon (Maronias și Komotinis), Kirilos (Ierapitnis și Sistias) și Episcopii Teofil, Hristoforos și Hrisostom. A fost prezent şi protoepistatul Sfântului Munte, Avraam Lavriotul.

În ziua când părintele Vasilios Gondikakis a fost chemat la cele veș­nice, s-au adunat în jurul său o mul­țime de părinți - ieromonahi, monahi și ucenici, asemenea sihaștrilor de odinioară care se petreceau unul pe altul pe cărarea spre Împărăție. Acesta a fost răspunsul plin de foc al comunităţii athonite la plecarea unui monah al rugăciunii, dascăl al tăcerii roditoare și al iubirii care nu îmbătrânește.

Patriarhul Ecumenic a fost reprezentat de Mitropolitul Hrisostom - fost monah la Mănăstirea Iviron și ucenic al stare­țului Vasilios - care a venit să-i cinstească trecerea. Într-o atmosferă plină de smerenie și lumină, părintele a fost încre­dințat pă­mântului Athonului, pe care l-a iu­bit și slujit întreaga viață, iar sufle­tul s-a înălțat către lumina neînserată, acolo unde slujirea nu contenește, iar iubirea de Dumnezeu nu cunoaște margini.

S-a întors acasă, în patria cerească, printre sfinții monahi și îndrumători ai rugăciunii, unde nu mai dăinuie nici durerea, nici suspinul, ci doar pacea care covârșește toată mintea.

Veșnică să-i fie pomenirea, între cei ce au iubit isihia și au lăsat în urmă făclii aprinse pentru cei ce vin...