Arma de luptă şi de luminare a românilor

Cartea românească tipărită în vremea domnului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), a reprezentat arma cărturarilor români împotriva stăpânirii străine. Prin răspândirea cărţii româneşti, cărturarii au contribuit la propăşirea spirituală a ţării şi la ridicarea culturală a poporului român.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost una din marile epoci ale istoriei culturii româneşti, ale cărei rezultate au cunoscut o largă răspândire, nu numai în spaţiul românesc, ci şi în cel balcanic, subjugat de stăpânirea otomană. Logofătul Radu Greceanu destăinuie în cuvântul introductiv al cronicii sale, "Viaţa lui Constantin Brâncoveanu", că principele a cărui domnie o înfăţişează "şi-a împodobit viaţa cu bunele fapte şi nume mare au câştigat, urmând pilda lui Constantin cel Mare şi a lui Justinian". Aceste fapte bune sunt casele, cărţile, şcolile prin care a facilitat dezvoltarea unei culturi naţionale. Constantin Brâncoveanu a fost îndemnat la aceasta de "dragostea de ţară". "Măria Ta mult silindu-te şi nevoindu-te ori cu ce mijlocu de a aduce învăţătura şi ştiinţă în sufletele omeneşti, lucru iubit de Dumnezău şi folos de obşte, mai vârtos rodului nostru Rumănescu, văzându-l atâta scăzut şi lipsit de multe şi mai ales den învăţătură pentru aceia dară, ca să poată avia fieşte carele cunoştiinţa celora ce ar fi şi ar citi" (Mărgăritare, Bucureşti, 1691). Episcopul Mitrofan al Buzăului, care este unul dintre cei mai importanţi cărturari ai vremii lui Brâncoveanu, separă net epoca lui Brâncoveanu de aceea a lui Matei Basarab şi a lui Şerban Cantacuzino. În prefaţa "Octoihului" din 1700, el distinge rodurile "puţine şi necoapte" din vremea lui Matei Basarab, de "rodurile de mijloc, nici de tot coapte, nici iarăşi de tot crude" din vremea lui Şerban Cantacuzino, pentru a lăuda rodurile "coapte, dulci la gust" din vremea lui Brâncoveanu.

Fraţii cărturari Greceanu, Radu şi Şerban, îndeamnă oamenii învăţaţi să transmită învăţătura urmaşilor, fie a lor, fie aceea care se poate transmite prin intermediul cărţilor. "Ce lucru iaste mai bun şi mai dumnezeescu suptu soare decât binele şi folosul de obşte? Şi ce lucru mai sfântu şi mai plăcut lui Dumnezeu, zicu, iaste decât a povăţui neştine la lumină, pre cei ce trăescu întru întunerecul necunoştiinţei şi neştiinţei? Căci cel ce iaste lipsit de cunoştiinţă şi ştiinţa lucrului umblă întru întunerecul greşelii asemene ca unul ce noapte încă vrându să mergă la vreo trebă şi neştiindu drumul rătăceşte. Şi aşa în beznă aceia înfăşurându-se, nu numai că ce umblă nu ştie, ce şi cade mai de multe ori în mari vătămări şi nespuse ale lui pagube" (Mărgăritare, Bucureşti, 1691).

Cărţile de meditaţie din vremea lui Brâncoveanu

Cărţile apărute în perioada lui Constantin Brâncoveanu au fost denumite "cărţi de meditaţie", deoarece în conţinutul lor se observă evoluţia mentalităţii din secolul al XVIII-lea. "Cărţile de meditaţie" au apărut odată cu înlocuirea învăţământului oral, transmis de la dascăl la ucenic (şcolile mănăstireşti sau şcolile din tinda bisericii), cu un sistem de învăţământ organizat, unde erau predate cunoştinţe preponderent filosofice. Preocupările filosofice ale cărturarilor vremii au făcut ca tot mai multe valori ale înţelepciunii antice să fie integrate în viaţa spiritual-culturală a poporului nostru. Exemplu ne este cartea "Pildele filosofeşti", tipărită la Târgovişte în 1713, care se înscrie în curentul umanist ce accentuează demnitatea umană, iar trăsătura sa majoră este că "orice acţiune cere o pricepere deosebită." "Cuprinde într-ânsa cele mai alese pilde ale filosofiloru celoru de demultu şi politiia şi tot norodulu de obşte poate să înveţe înbunătăţita petrecanie şi viaţa ce cuvioasă şi vor pute să cunoască carele sunt răutăţile pentru ca să se ferescă de iale şi carele sunt bunătăţile pentru ca să le căştige".

În paralel cu această activitate de tipărire a diferitelor cărţi, cărturarii nu au uitat de necesităţile neamului românesc privind cartea religioasă şi formarea lui spirituală. "Decât toate cărţile besericeşti aciasta iaste mai folositoare de suflete şi mântuitoare, de vreme ce Evanghelia iaste sabiia care biruiaşte toate armele protivnicului, cu aciasta călcăm toate relele, răbdăm cu îndrăznelă cele înpotrivă, gonirile, ticăloşiile, năcazurile şi moarte, asemănându-ne celui ce bine s-au vestit şi mult pătimaşului Mântuitorului" (Noul Testament, Bucureşti, 1703).

"Cărţi de suflet folositoare şi mântuitoare"

Cartea a însemnat pentru români arma cu care au putut lupta împotriva stăpânirii străine, de aceea, cărturarii români împreună cu domnitorii, dorind eliberarea de sub jugul turcesc şi neputând lupta împotriva ei făţiş, s-au folosit de cartea tipărită, care era răspândită peste tot pe unde erau români. Mitropolitul Antim Ivireanul a fost un aprig luptător împotriva asupririlor străine şi s-a identificat cu interesele Bisericii şi ale neamului nostru. Această străduinţă se observă prin faptul că tot mai multe cărţi au început să fie înzestrate cu o prefaţă dublă - alături de dedicaţia convenţională închinată domnului, mai apare un cuvânt adresat "cetitorului", unde erau inserate probleme religioase, culturale, politice sau sociale. Mitropolitul Antim, prins în acţiunea umanistă, constată că omul este preţuit în perspectiva unui ideal moral, cu însemnele unei condiţii existenţiale care nu poate aparţine decât unei făpturi privilegiate. "Fericita şi mai aleasa şi cuvântătoarea zidire, omul, pentru care s-au făcut şi i s-au dat aciastă simţitoare lume cu toată frumuseţea ei ca o grădină cu multe feliuri de flori ca să-şi alegă cele de folos să se înpodobescă trupeşte. Şi i s-au dat şi lumea cea de sus den suflarea dumnezeiască, den care câtu va putea să se asemene cu chipul icoanei Ziditoriului său" (Psaltire, Bucureşti, 1694). Cărturarul Antim mai atrage atenţia omului că trebuie să se izbăvească de păcat, care "în trei chipuri greşaşte: sau din slăbiciune, sau din neştiinţă sau din firea cea rea", iar pentru izbăvirea omului de păcat se nevoieşte să dea la tipar "cărţi deosebite de suflet folositoare şi mântuitoare". Antim face dovada înaltei lui învăţături şi în prefaţa Noului Testament, din 1703, de la Bucureşti, unde scrie despre tainele naturii: "Întoarce-se pururea magnitulu cătră polus, zboară spre înălţime focul, pleacă-se în sânul pământului piatra, aleargă apele în braţele mări, şi în scurte cuvinte toate lucrurile cătră chendrul lor să pleacă", dar aici nu se referă la nişte simple constatări din natură, ci aceste expresii în profunzimea lor învaţă cum că omul trebuie să se trezească din starea ideatică indusă de deşertăciunea acestei lumi şi să se gândească mai mult la obârşia lui, la motivul pentru care a fost creat de Dumnezeu şi rostul lui în lume de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Mitropolitul Antim Ivireanul a fost unul dintre cei mai erudiţi ierarhi ai secolului al XVIII-lea, care prin cărţile sale tipărite a ajutat neamul românesc cu care s-a identificat pe toate planurile şi a contribuit la dezvoltarea unei culturi naţionale necesare păstrării identităţii naţionale româneşti.

Cărturarii români se aseamănă Sfântului Gheorghe, deoarece au luptat pentru neamul românesc, pentru înfrângerea şi înlăturarea greutăţilor, fiind convinşi de reuşită încă de la începutul acţiunii lor.

" Tot norodulu de obşte poate să înveţe înbunătăţita petrecanie şi viaţa ce cuvioasă şi vor pute să cunoască carele sunt răutăţile pentru ca să se ferescă de iale şi carele sunt bunătăţile pentru ca să le căştige."

"Pildele filosofeşti", Târgovişte, 1713