Aşa ne-a lăsat Dumnezeu

În limba românească, aşa cum o vorbeau cei din generaţia mea, se spunea despre cineva: „Aşa l-a lăsat Dumnezeu“. Poate că nu suna atât de „european“ ca unele expresii de astăzi, când am înlocuit plasticitatea unică şi bogăţia de nuanţe cu stereotipii monotone, sărace în sensuri, sunând ca nişte motoare stricate, pe punctul de a-şi da duhul.

„Aşa l-a lăsat Dumnezeu“ oglindea un adevăr de necontestat, o realitate şi un mister al creaţiei, propriu omenirii şi numai ei. Mi-am amintit de el auzind de curând cuvintele lui Murray Perahia, într-o emisiune radiofonică dedicată lui Dinu Lipatti. „Dumnezeu a vrut ca el să cânte la pian“, a spus cel mai mare pianist contemporan. Şi am înţeles că a dat genialităţii cea mai adevărată definiţie. Pentru că, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns ca să exprimăm ceea ce poate realiza un om, nu avem încotro şi trebuie să recunoaştem că el e dăruit de o Putere dincolo de măruntele noastre modalităţi de exprimare, de înţelegere, de receptare chiar. Marele muzician american a intuit o formă de apofatism care ne întăreşte în convingerea că numai luciditatea modestiei poate deschide pentru noi poarta miracolelor, dincolo de care întâlnim adevărata realitate a lumii, pentru care Dumnezeu ne pregăteşte cu dragoste. Şi atunci, toată aroganţa cu care considerăm că am spus tot ce se putea spune, că am mers până la limitele posibile ale gândirii se topeşte, ca un fulg de zăpadă în palmă. Nu ne putem înscrie ca o simplă etapă cantitativă a evoluţiei fiinţelor vii, potrivit acelui nefericit adagiu cu care am fost îndoctrinaţi zeci de ani, „acumulări cantitative duc la salturi calitative“, inscripţia de bază pe frontonul bibliei materialiste, care ni se serveşte în continuare, evident într-o formă mai subtilă, mai măgulitoare pentru ceea ce credem că este capacitatea noastră de a înţelege realitatea.

Să ne obişnuim cu ideea că viaţa înseamnă demnitate, corectitudine, strădanie de a ne perfecţiona

În cartea sa „Ziel oder Zufall?“, cardinalul Christoph Schönborn relatează următoarea anecdotă: Un „frate“ din ordinul dominicanilor povestea zilnic, tuturor celor din obştea sa, că intenţionează să scrie o lucrare filosofică în care să aducă dovezi că omul nu se deosebeşte de animale. Într-o bună zi, un alt frate, exasperat de repetiţia constantă, l-a întrebat: „Părinte, cartea pe care vrei s-o scrii este autobiografică?“. Cu aceasta, discuţia s-a încheiat definitiv.

Gândirea nu este produsul creierului, chiar dacă omul nu poate gândi fără creier. Concertele lui Mozart nu pot fi compuse de pian, chiar dacă fără pian nu pot să sune. Spiritul nostru nu provine din materie, chiar dacă funcţiunile noastre spirituale au nevoie de cadrul material pentru a fi exprimate. Din păcate, anumite manifestări calcă în picioare certitudinea că spiritul se adapă din alte izvoare, decât din mentalităţi simpliste, menite să ne anihileze ca fiinţe responsabile. Cu prilejul sărbătorii de la 1 Decembrie, am auzit la televiziune (câteodată poţi să auzi ceva chiar şi acolo), mici interviuri cu oameni de pe stradă. M-au impresionat cuvintele unui puşti de vreo zece ani, care se învăluise într-un steag tricolor. „Îl port pentru că sunt român“, a spus el, „pentru că e steagul nostru“. Mi-aş dori ca şi acum, în ziua de 24 Ianuarie, să facă acelaşi lucru… Unii o să spună, zâmbind cu superioritate, că este dovada unei lipse de rafinament intelectual, de „europenizare“. Oare, aşa să fie? N-am auzit niciodată vreun european vorbind dispreţuitor despre steagul ţării lui. Nemţii sunt convinşi că nicăieri nu există cultură, arhitectură, mod de viaţă ca al lor etc. Francezii se numesc cu mândrie „la grande Nation“. Culmea, nimeni nu-i priveşte batjocoritor! Spaniolii se laudă cu Cidul, cu Cervantes… Aş putea cita multe exemple.

Auzindu-l pe micul bucureştean care se plimba înfăşurat în tricolor, m-am gândit la copiii din diasporă. Ei pot liniştiţi să uite limba părinţilor lor, pentru că, aşa cum se declară într-o instituţie care ar trebui să fie în fruntea educaţiei spirituale, „şi-aşa, a doua generaţie nu va mai vorbi româneşte“. Ce rost are deci să ne păstrăm limba? Ce rost are să ne rugăm pe româneşte? Ce rost are să cântăm colinde? Mă gândeam la „coconii“ din Maramureş care pleacă la colindat: „Trei crai de la Răsărit la-nchinare au pornit…“, copii care cresc odată cu instinctiva conştiinţă a adevărurilor teologice, care păstrează intacte rădăcinile spiritualităţii noastre. Nu, a colinda nu e o treabă „ţigănească“, îndrumătorii noştri spirituali din diasporă au uitat asta...

Zilele trecute am auzit o frază pe care ar trebui s-o păstrăm toţi în memorie: „Supunându-Se limitelor omeneşti, Dumnezeu desfiinţează limitele omeneşti“. De ce vrem să le păstrăm cu încăpăţânare? De ce ne ruşinăm de ceea ce e bun în noi şi promovăm cu superbă inconştienţă slăbiciunile, lipsa de fermitate, de caracter? De ce ni se pare şic să fim secături, lingăi, neserioşi? De ce premiem impostura, dezmăţul, îndepărtând cu încăpăţânare ceea ce suntem cu adevărat? De ce ni se pare că asemenea „importuri“ ne dau o diplomă de eleganţă, de rafinament, de inteligenţă? Sunt atâtea lucruri demne de relevat în comunitatea popoarelor, unde fiecare are o voce proprie, ce merită a fi ascultată. De ce le dăm la o parte şi alegem numai ce e pestilenţial, cu convingerea că ne ajută să ne definim?

Ne-am promis să devenim din nou oameni care nu-şi vând sufletul. Să ne obişnuim cu ideea că viaţa înseamnă demnitate, corectitudine, strădanie de a ne perfecţiona. Dar, ne mulţumim cu valurile pieritoare, şi nu cu fermitatea uscatului? Uităm că ele sunt perenitatea noastră, că nu sunt schimbătoare, influenţate de nenumărate circumstanţe şi trecem peste tot ceea ce ne caracterizează autenticitatea, aşa cum spune poporul în înţelepciunea sa nefalsificată, „aşa ne-a lăsat Dumnezeu“, mister al creaţiei şi realitate de necontestat.