Avva Phortas și exigența monahismului

Avva Phortas este unul dintre asceții care au rămas în memoria poste­rității cu o singură apoftegmă. El a zis: „«Dacă Dumnezeu vrea să trăiesc, știe cum să mă rânduiască; dacă nu vrea, pentru ce să trăiesc?». Astfel, nu primea nimic de la nimeni, deși era bolnav la pat. Zicea: «Dacă cineva îmi aduce un lucru, dar nu dragoste de Dumnezeu, nici eu nu am ce să-i dau, nici el nu primește răsplată de la Dumnezeu, căci n-a adus din dragoste de Dumnezeu. Omul acesta se nedreptățește. Cei consacrați lui Dumnezeu trebuie să se uite numai și numai la El și să se poarte cu atâta evlavie încât să nu se socotească jigniți, nici dacă li s-ar face mii de nedreptăți»”.

Bătrânul acesta este un exemplu de abandon total în grija lui Dumnezeu. Probabil că este imaginea desăvârșită a monahismului, pentru că voturile monahale nu sunt altceva decât expresii concrete ale acestei renunțări la tot de dragul Domnului. În cazul avvei Phortas, renunțarea totală la voia proprie și la egoism se vede în primul rând în încrederea radicală pe care o are în voia lui Dumnezeu. Marin Sorescu, în unul din volumele din „La Lilieci”, vorbește despre un țăran care a făcut pușcărie comunistă și care în închisoare se ruga zilnic așa: „Doamne, cum mă ții, așa mă ai”. Acea rugăciune simplă, la fel ca și gândul avvei Phortas, arată încredințarea totală în grija Domnului.

Ascetul egiptean merge însă mai departe și iubirea lui pentru Dumnezeu se răsfrânge asupra felului în care îi privește pe oameni. Chiar dacă suferă și cu toate că ar avea nevoie de ajutor, fiind bolnav la pat, avva Phortas refuză să primească, dacă darul nu este făcut din dragoste de Dumnezeu pentru ca nu cumva omul acela să se „nedreptățească”. Altfel spus, grija lui se îndreaptă în permanență către Dumnezeu și către oameni, fără să aibă vreun puseu de egoism (atât de comun între noi).

Finalul gândului său arată măsura pe care o cere de la monahi: „Cei consacrați lui Dumnezeu trebuie să se uite numai și numai la El și să se poarte cu atâta evlavie încât să nu se socotească jigniți, nici dacă li s-ar face mii de nedreptăți”. Înălțimea aceasta atât de mare la care sunt chemați cei care se dedică lui Dumnezeu este doar traducerea în practică a modelului lui Hristos, care Se jertfește pentru păcatele lumii.

Avva Phortas își recalibrează total raportul său cu lumea, prin prisma relației cu Dumnezeu, și face ca orice dar primit, dar și suferința îndurată să fie o cale privilegiată de întâlnire cu El. Să primești numai ceea ce vine din dragoste apără atât inima celui ce dă, cât și a celui ce primește, iar purtarea cu seninătate a nedreptăților, fără jignire, este ieșirea de sub tirania eului și intrarea în lumea libertății lui Hristos.