Biserica cea biruitoare

Cândva, la început de secol XVIII, răsărea în inima Bucureştilor o biserică cioplită măiestru în piatră, cu veşmânt pictural exterior aidoma unui stihar din aur şi borangic ţesut. Biserica Stavropoleos era atunci, la 1724, când a fost târnosită, croită la fel cum e şi azi în măsura şi tiparul locaşurilor din Bizanţul de după Bizanţ, adică nu trufaş înălţată spre a domina stăpânitor verticala cuminte a acareturilor laice din preajmă, ci ca să se înfrăţească cu megieşele întruchipări arhitectonice. Îşi etala însă smerit o monumentalitate ce era mai mult a lăuntrului, chemată a fi dăinuitoare nu doar în vremea aceea, ci pentru toate timpurile.

Ctitorie monahală a arhimandritului Ioanichie, cel care ridicase în locul acela din apropierea Căii Victoriei de azi un han pentru călători şi negustori, biserica aşezământului mănăstiresc Stavropoleos s-a întrupat, aşadar, la 1724. S-a săvârşit vrednica faptă a ctitoririi în anii domniei lui Nicolae Mavrocordat; păstor al Ungrovlahiei fiind Mitropolitul Daniil. De-a lungul vremii, chinovia din mijlocul Bucureştilor şi-a sporit zestrea de zidiri şi mai ales avuţia spirituală graţie şi daniilor unor boieri cu dare de mână şi iubire de Dumnezeu. Într-un Bucureşti ce căpăta tot mai mult caracteristicile unei metropole, unde siluetele construcţiilor urcau către înălţimi altădată de neînchipuit, cu volumetrii de o masivitate adeseori agresivă, Biserica Stavropoleos s-a trezit la un moment dat înconjurată de edificii uriaşe. Dar aceste vecinătăţi deloc primitoare nu i-au estompat măreţia şi splendoarea. De dimensiuni parcă liliputane în comparaţie cu mătăhăloasele clădiri ce dăduseră năvală peste monastica alcătuire, biserica şi celelalte acareturi mănăstireşti, chiliile, stăreţia, clopotniţa de mai târziu, patio cel încărcat de poeticitate, ducând cu gândul la grădinile antice, au continuat să pulseze ca dintr-o fantasmatică pupilă lumina frumuseţii aurorale şi să eclipseze cu minunăţia lor totul din jur. A fost cu putinţă a se petrece acest miracol pentru că ceea ce s-a plămădit aici în crugul istoriei, adaosurile din 1730 şi 1731, cele din zorii veacului al XX-lea, când vechile clădiri din incintă au fost înlocuite de arhitectul Ion Mincu cu cele pe care le vedem acum, au stat sub semnul începuturilor ziditoare din secolul al 18-lea, cu acea majestuoasă şi inconfundabilă stilistică brâncovenească, înnobilată cu accentele barocului, unite într-o originală şi fermecătoare sinteză a orientalismului şi occidentalismului artistic. În acelaşi duh s-au întâmplat şi restaurările migăloase şi de înalt profesionalism din ultimii 20 de ani iniţiate şi conduse de părintele protosinghel Iustin Marchiş. Acestea au grăit aceeaşi limbă şi s-au zămislit în acelaşi spirit originar. De altfel, proiectul de restaurare finalizat cu resfinţirea din 2012 a fost premiat de Comisia Europeană.

Respectul sfânt pentru rădăcini şi autentic e izvorul admiraţiei stârnite mereu de plăsmuirea cu virtuţi de capodoperă care este Mănăstirea Stavropoleos. Chinovia vădeşte, totodată, o tulburătoare putere interioară în a-şi dezvălui caratele de frumuseţe ce o fac unică. Cu aceste organice şi neostentative frumuseţi, Biserica Stavropoleos şi întemeierile sale monahiceşti au navigat biruitoare prin secole în pofida furtunilor nu puţine şi vrăşmaşe ce au voit să o spulbere. În 1863, prin Legea secularizării, Stavropoleos şi-a pierdut statutul de mănăstire, dar şi pe acela de locaş de slujire. Valoarea de tezaur de artă românească i-a salvat fiinţa şi a zădărnicit poftele celor care râvneau la această bucată de pământ din miezul Capitalei. Din 1890 până în 1940 nu s-a mai oficiat în biserică. Aici a fiinţat, la iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice, în patrimoniul căreia intrase aşezământul, un atelier de restaurare a obiectelor bisericeşti. În 1940, un preot de ispravă, părintele Dumitru Iliescu Palanca, sprijinit de epitropul Octavian Dobrin, a izbutit să readucă la rosturile ei Biserica Stavropoleos. Acest slujitor de o devoţiune exemplară pentru chemarea sa avea să plătească cu viaţa iubirea de biserică şi de Dumnezeu. A fost condamnat la închisoare de regimul comunist şi şi-a găsit sfârşitul după 15 ani de temniţă grea. În 1999, la 275 de ani de la întemeierea Bisericii, osemintele preotului martir au fost reînhumate lângă locaşul ce i-a fost lumină a sufletului. Alături s-a rânduit loc de veci pentru un alt pătimitor al închisorilor comuniste, preot prof. dr. Ion Lăncrăjan.

După 1989, Biserica Stavropoleos, scăpată ca prin minune din valul demolator ceauşist, a avut norocul unui slujitor providenţial, ieromonahul şi omul de cultură Iustin Marchiş. Sfinţia sa a cultivat la Stavropoleos pravila vechilor chinovii. S-a făcut repede simţită în acest sălaş istoric mireasmă monahicească şi au început a răsuna binefăcător sonurile cele bătrâne, meşteşugit împerecheate cu trăirile prezentului. Totodată, în jurul bisericii au prins a gravita minţile luminate ale intelighenţiei româneşti. Ctitoria din veacul XVIII şi-a recăpătat firesc vocaţia de centru de iradiere spirituală. Un arc frânt s-a reboltit într-un chip fericit. Din 1 aprilie 2008, cu binecuvântarea înaltă a Preafericitului Patriarh Daniel, s-a reînnodat la Stavropoleos firul vieţii monastice. O obşte mică, doar de şapte măicuţe, având în frunte pe stavrofora Mihaela Luchian şi duhovnic pe protosinghelul Iustin Marchiş, reînvie aici cu har atmosfera de evlavie şi elevaţie spirituală a marilor mănăstiri. Un muzeu şi o colecţie de mare ţinută şi bogăţie îi îmbie şi încântă pe cei care ajung la Stavropoleos. În mănăstire se restaurează cu rafinată iscusinţă cărţi vechi, icoane, veşminte. Zăbava cea multă şi dedulcitoare a cititului şi rugăciunii se întâlneşte benefic cu cea a scrisului, muzicii şi picturii. Măicuţele mânuiesc cu dezinvoltură atât bătrânele instrumente ale restaurării actului artistic şi tipografic, cât şi pe cele informatice. În acelaşi timp, credinţa lor curată ia expresie grăitoare prin slujirea ca la Bizanţ. Intrat la Stavropoleos, ai senzaţia că ai păşit într-o rezervaţie de îngeri. Nevrozele oraşului tentacular se risipesc ca o părere în acest tărâm mirabil. Eşti într-o împărăţie parcă necuprinsă a tihnei şi meditaţiei, într-un univers al valorilor perene, cele pe care se reazemă lumea cea adevărată de la Hristos încoace.

Este acest topos rodul lucrării râvnitoare şi pline de har, ce duce mai departe strădaniile înaintaşilor, cei care ne-au dăruit acest juvaier, un chivot din piatră, în stihar de lumină cerească. O biserică biruitoare. O oază în care păşind ne cuminecăm ca dintr-o apă neîncepută şi ne regăsim în fundamentele existenţei omeneşti aşa cum le-a sortit Dumnezeu.