Biserica, în pragul sfârşitului modernităţii

Odată cu sfârşitul războiului din Franţa şi Prusia (1870), Europa Apuseană avea să se bucure de o perioadă de pace pentru aproape jumătate de secol. În anul 1914, când a început Primul Război Mondial, vor izbucni ostilităţile, având un mare impact inclusiv asupra Bisericilor din Apus şi Răsărit. Desigur, începutul războiului a reprezentat pentru mulţi un motiv de bucurie, izvorâtă fie din patriotism, fie din anumite convingeri religioase. De pildă, pentru împăratul Wilhelm al II-lea (1859-1941), care era deopotrivă regele Prusiei, dar şi primatul Bisericii prusace, satisfacţia era cu atât mai mare. Pe de altă parte, unii teologi liberali au descoperit în război cel mai bun prilej care va permite Germaniei să domine geopolitic şi să ofere sprijin pentru crearea împărăţiei lui Dumnezeu. Un singur exemplu: în cea mai mare parte a toamnei anului 1914, marele teolog Adolf von Harnack şi-a petrecut timpul scriind în apărarea politicii germane sau schiţând unele dintre discursurile împăratului.

Faptul că Turcia musulmană lupta alături de Germania şi Austria creştine nici nu mai conta, mulţi interpretând situaţia ca pe o nouă cruciadă. Şi cucerirea Ierusalimului de către aliaţi în 1917 a fost apreciată ca un succes în noua cruciadă. Pe de altă parte, combatanţii aparţinători diferitelor Biserici şi confesiuni abia aşteptau confruntarea în bătălie. Atunci când ruşii au invadat Galiţia, i-au forţat pe catolici să se convertească la Ortodoxie. Şi tot la fel, când germanii au cucerit Riga din Lituania, au transformat catedrala ortodoxă într-una luterană.

În aceeaşi perioadă, foarte mulţi preoţi catolici din Franţa au privit războiul ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu împotriva secularizării Franţei şi ca pe o chemare la apărarea valorilor creştine. Însuşi preşedintele Raymond Poincaré a făcut o invitaţie la „unirea sfântă“ a poporului francez, determinând pe mulţi preoţi să se înroleze ca simpli soldaţi, nu drept capelani, iar pe mulţi intelectuali, până mai ieri anticlericalişti notorii, să apere catolicismul ca parte vitală a moştenirii culturale a Franţei, care era acum atacată de Germania. De asemenea, în Marea Britanie şi în Germania, în primele faze ale războiului, a crescut masiv numărul credincioşilor practicanţi, mai ales că aceştia se rugau pentru supravieţuirea celor dragi.

Noul papă, Benedict al XV-lea, ales în septembrie 1914, a pledat cu multă forţă şi convingere pentru a menţine un nivel ridicat al moralei în timpul războiului. Era convins că rolul Bisericii este acela de a uşura suferinţa oriunde are loc şi de a acţiona în favoarea păcii. A donat atât de mulţi bani pentru alinarea suferinţelor provocate de război (82 de milioane de lire), încât aproape că a provocat falimentul băncii Vaticanului, care, peste câţiva ani, va fi nevoită să împrumute bani pentru funeraliile sale şi pentru încoronarea succesorului său.

La sfârşitul războiului, în noiembrie 1918, o mare parte a Europei era devastată şi jumătate din generaţia existentă dispăruse. În spaţiul teologic, mulţi credeau că războiul a demonstrat că unele curente teologice recente, cum au fost liberalismul şi Evanghelia socială, sunt eronate, promovând războiul. Karl Barth (1886-1968), care avea să devină cel mai important teolog al secolului al XX-lea, s-a dezis de teologia liberală în august 1914, pe când era pastor luteran de provincie; alţii, dimpotrivă, socoteau că perioada postbelică ar fi o oportunitate pentru înflorirea liberalismului dinainte de război, oferind şansa refacerii legăturilor dintre popoare şi realizării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Venirea la putere a lui Benito Mussolini (1883-1945) în Italia, după 1920, ca şi a lui Adolf Hitler (1889-1945) în Germania, după 1930, a însemnat triumful fascismului în Europa Occidentală. Fascismul nu a însemnat doar apariţia totalitarismului, ci şi a unei ideologii opuse în mare măsură creştinismului. Cu toate acestea, Biserica n-a dat o replică pe măsură dictaturii/dictaturilor. Unul dintre motive era că nu toţi dictatorii erau fascişti, iar alţii aprobau creştinismul. De pildă, generalul Francisco Franco (1892-1975), cunoscut în mod oficial drept „conducătorul Spaniei prin graţia lui Dumnezeu“, a devenit dictator după Războiul Civil din Spania din 1936, fără să fi fost, de fapt, un fascist. El nu a avut nici o ideologie specifică de guvernare şi a căutat tot timpul sprijin din partea Bisericii Catolice. Acelaşi lucru îl întâlnim în Portugalia, guvernată din 1932 de un fost student al iezuiţilor, António Salazar (1889-1970). „Noul stat“ al lui Salazar a confirmat creştinismul catolic drept o parte a moştenirii culturale a Portugaliei, bazându-şi inclusiv politica economică pe enciclicele papei.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a adus cu sine cu mult mai multe schimbări decât Primul Război Mondial. Vreme de aproape 50 de ani după terminarea războiului, s-a resimţit un fel de „întinerire a Bisericii“ în toată Europa şi în SUA, numărul credincioşilor practicanţi fiind tot mai mare. În unele ţări, această situaţie a condus la introducerea unei legislaţii creştine pe măsură. Anglia şi Ţara Galilor au făcut ca educaţia religioasă şi serviciile divine din şcoli să devină obligatorii în 1944, iar ca reacţie împotriva nazismului, în Germania de Vest s-au abolit pedeapsa cu moartea şi avortul.

Dacă holocaustul i-a obligat pe creştini să-şi regândească relaţiile cu evreii, decimaţi într-un spaţiu istoric creştin, tot la fel i-a determinat să îşi reconsidere şi propria credinţă. Principalul motiv este acela că secolul al XX-lea n-a fost doar secolul celor două războaie mondiale, ci şi secolul în care genocidul a proliferat în întreaga lume: e vorba de atrocităţile comise de trupele japoneze în Manciuria (1930-1940), aruncarea bombelor atomice la Hiroşima şi Nagasaki (1945), omuciderile din perioada „revoluţiei culturale“ din China (1960-1970), războiul dintre comunişti şi anticomunişti din Cambodgia (1970-1980) sau ororile din Kosovo de la sfârşitul secolului trecut.

Nu fără oarece temei, Richard Rubenstein, într-o carte publicată în 1996, se întreba, în acelaşi context, dacă „după Auschwitz“ mai poate exista teologie. De altfel, asemenea întrebări s-au pus şi cu mult mai înainte, cum ar fi după faimosul cutremur de la Lisabona, în urma căruia au murit sute de mii de oameni, zdruncinând credinţa multor europeni în plină perioadă iluministă. Într-un anume fel, aşa s-a născut problema teodiceei (literal, suferinţa lui Dumnezeu), respectiv încercarea de a arăta compatibilitatea între credinţa în Dumnezeu şi existenţa suferinţei. Numai că, după cel de-al Doilea Război Mondial, lucrurile s-au schimbat: creştinii, aflaţi până nu de multă vreme în boxa acuzaţilor, spre a primi judecata lui Dumnezeu, i-au oferit-o Acestuia, pentru a-L supune propriei lor judecăţi.