Biserica şi patul lui Procust

▲ Precum în celebra legendă grecească, avem şi în zilele noastre personaje, nu la fel de celebre, care ar dori să aloce Bisericii un spaţiu de manifestare după tiparele minţii lor ▲

Despre patul lui Procust cred că a auzit toată lumea. Se spune că Procust era un tâlhar care, în timpuri străvechi, ataca drumeţii ce se deplasau între Atena şi Megara. Avea un procedeu diabolic de tortură: victimele sale trebuiau să încapă în unul din cele două paturi de fier ale sale, diferite ca dimensiuni. Dacă erau mici de înălţime, Procust le scotea picioarele din încheieturi şi le trăgea până când atingeau măsura patului cel mare. Dacă cei căzuţi în mâinile sale erau prea înalţi, el le reteza picioarele, ca să încapă în patul cel mic.

Precum în celebra legendă grecească, avem şi în zilele noastre personaje, nu la fel de celebre, care ar dori să aloce Bisericii un spaţiu de manifestare după tiparele minţii lor. Cei mai gălăgioşi sunt aceia care, developând, periodic, acelaşi film foto impresionat în anii comunismului, consideră că Biserica n-a depăşit încă zona „ghetoului liturgic“. În anii scurşi imediat după 1990, am avut faţă de unii ca aceştia o oarecare înţelegere. Chiar dacă Biserica începuse deja numeroase activităţi sociale, culturale, medicale etc., ele erau insuficient mediatizate. Biserica nu avea propriile instituţii de presă, buletinele eparhiale, protopopeşti sau parohiale având o arie de răspândire limitată. Aşa încât exista o oarecare scuză pentru ignoranţa unor astfel de critici.

Anii au trecut şi acum Biserica Ortodoxă Română deţine un centru de presă modern, iar eparhiile din ţară sau din străinătate îşi îmbogăţesc de la an la an numărul de site-uri şi de publicaţii în care îşi prezintă activitatea. A spune astăzi că Biserica nu-şi vede decât de slujbele ei este o afirmaţie fără nici un fel de acoperire în realitate. O simplă căutare pe internet (şi care publicist nu are acces la această reţea mondială?) te poate ajuta să cunoşti în doar câteva minute domeniile în care se implică, spre folosul comunităţilor locale, Biserica.

Tot în această categorie de critici, intră şi unii jurnalişti care nu văd cu ochi buni construirea de lăcaşuri sfinte. Răsfoiţi ziarele la fiecare început de an, când adunările eparhiale îşi publică bilanţul pe anul trecut, şi veţi găsi, cu siguranţă, articole în care se evidenţiază faptul că sumele alocate construcţiilor de biserici sunt cu mult mai mari decât cele alocate pentru activităţi social-filantropice. Degeaba le explici acestor iubitori de săraci (pe banii altora) că nu există undeva, la vreun centru eparhial, un dispecerat de la care se distribuie aceste sume, ci că, în statisticile publicate, se reflectă centralizări ale sumelor alocate pentru construcţii de fiecare comunitate în parte (sau de către sponsori, consilii locale sau judeţene etc.), că e dreptul credincioşilor dintr-un cartier sau dintr-un sat să-şi ridice o biserică ş.a.m.d.

Făcându-se că nu înţeleg, aceşti filantropi de ocazie chinuie tastatura computerului pentru a repeta, la nesfârşit, cât de mult neglijează Biserica pe cei nevoiaşi şi cât de mult iubeşte cărămizile şi mortarul. Nu vor să accepte că principala menire a Bisericii pe această lume nu este aceea de a zidi azile sau orfelinate, ci de a zidi altare, de a deschide noi porţi către Împărăţia cerurilor. Credeţi că s-a deranjat vreunul dintre aceşti critici să lectureze pasajul cu care se deschide capitolul 6 din Faptele Apostolilor? Ia să vedem ce zice Scriptura despre o astfel de situaţie. Acuzaţi că unele văduve nu erau ajutate zilnic, cei doisprezece Apostoli au adunat pe credincioşi şi le-au spus: „Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.“ Iată, deci, care este principala menire a slujitorilor altarului: rugăciunea şi slujirea cuvântului!

Într-un articol publicat săptămâna trecută, Sabina Fati îi acuză pe „înalţii ierarhi“ că „se ocupă mai puţin de săraci sau copii orfani şi mai mult de propagandă, investind cât nu face într-un trust media, dar neglijându-şi menirea socială.“ Tributară unei mentalităţi de activist de partid, d-na Fati confundă misiunea prin cuvânt cu propaganda şi menirea de păstor de suflete cu funcţia de asistent social. Îi dorim să-şi limpezească vocabularul cât mai repede, pentru că pescuitul în concepte tulburi poate aduce la mal şi alte resturi ideologice.

Văzând că placa despre „ghetoul liturgic“ s-a cam zgâriat şi nici nu mai poate fi ascultată la dvd-rom-ul ce a înlocuit bătrânul pick-up, unii dintre cârcotaşi au schimbat brusc macazul şi au luat-o pe arătură. Aceştia încearcă acum să însămânţeze pe ici, pe colo, ideea că Biserica s-ar cam băga prin prea multe domenii, că n-are ce căuta în şcoală, în armată, în penitenciare sau prin spitale şi că „popii trebuie să-şi vadă de-ale lor“.

Aşadar, oricum ai face, rişti să nu te încadrezi în tiparele procustiene ale criticilor de serviciu: Biserica ori stă într-o carapace cam strâmtă, ori s-a întins mai mult decât trebuie. Şi dacă tot am amintit de legenda grecească, trebuie să mai spunem şi că Procust a sfârşit prin a fi ucis de Teseu prin aceeaşi metodă pe care el o aplica victimelor sale. Ce să însemne asta? Cumva că cei care încearcă să-i aplice Bisericii aceste tipare în care ar dori-o fixată, riscă să fie judecaţi şi evaluaţi dincolo de moarte tocmai după aceste exigenţe? Spui că Biserica ar trebui să ajute mai mult pe cei nevoiaşi? Atunci vei da seamă de cât(e) ai făcut tu însuţi pentru aceşti sărmani. Spui că Biserica ar trebui să-şi vadă mai mult de slujbe? Atunci tu însuţi va trebui să explici Atotţiitorului de ce nu ţi-ai făcut simţită prezenţa măcar în tinda bisericii. În Evanghelia după Matei, Hristos ne avertizează: „cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura“. Suntem liberi să spunem orice şi să evaluăm ce şi cum ne taie capul. Dar suntem pregătiţi şi să ne asumăm responsabilitatea pe care o implică emiterea unor judecăţi de valoare?