Biserici

Când le privești de afară, bisericile par să stea pe loc. Însă imediat ce pășești înăuntrul lor, simți cum ele se mișcă. Dinspre pământ către cer. Și dinspre veacul în care trăiești, ce tocmai a rămas la intrare, spre timpul încremenit al unui veac din trecut. Un timp care, deși s-a oprit din curgere, își păstrează încă prospețimea, dovadă că e viu, la fel de viu ca-n vremea trecerii sale grăbite prin lume. Singurul semn al vremelniciei ești tu, muritorul de până mai adineauri, adică de până în dreptul pragului peste care ai pășit. 

Dincoace de prag, vremelnicia devine îndoielnică. O simți din ce în ce mai puțin, până când n-o mai simți deloc. Și n-o mai simți atunci când te-ai apropiat de cer. Nici nu ți-ai dat seama când ai ajuns atât de repede sus. Fără să te folosești de vreuna din multele perechi de aripi de pe pereți. Nu că nu ți s-ar fi îngăduit asta. Oricare dintre îngerii de acolo ar fi fost bucuros să-ți împrumute aripile lui. Dar n-a fost nevoie. Ești în interiorul singurului vehicul de pe pământ ce se deplasează cu viteza gândului spre cer. A gândului ce vine dinspre inimă.

Când vreau să fug de orașul și de timpul în care trăiesc, trec pragul unei biserici. Înăuntru sunt toate altfel decât în lumea de care tocmai te-ai despărțit. E, în primul rând, un timp vechi ce nu se lasă trăit. Te trăiește el pe tine, înnoindu-te. Și e un început de plutire cu fiecare pas pe care-l faci înainte. De altminteri, într-o biserică, e ­înainte peste tot. Și e oriunde în sus, chiar și atunci când privești în jos. Fiindcă, în orice direcție ai privi, vezi doar cerul. De aceea și ajungi atât de repede la el. Cea care îi dă bisericii această mare putere este propria-ți inimă, ea însăși un fel de biserică, în care încape Însuși Dumnezeu, fără să-și micșoreze dimensiunile și fără ca ea să se mărească vreun pic. 

Cu Dumnezeu înăuntru ei, oricât de mică ar fi, inima este cea mai mare biserică din lume. 

Biserica unde mă simt cel mai aproape de cer e cea din satul natal, în care am fost botezat. N-aș mai pleca niciodată de acolo. O să vină o zi când chiar n-o să mai plec. Vom pluti amândoi pe deasupra pământului, punându-ne gândurile împreună. Deși inima mea n-o să mai bată atunci, gândurile ei vor continua să rămână vii. Cum vie o să-mi rămână și lumina ochilor, primind în permanență viață de la ochii îngândurați ai sfinților din icoane.