Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Bucuria postului şi taina regăsirii de sine
Prima întâlnire cu postul, atunci când citim în Sfintele Evanghelii, este direct legată de aspectul bucuriei, fără de care atitudinea omului postitor trece incontestabil în făţărnicie. Cel puţin aşa citim în textul de la Matei, în relatarea Cuvântării de pe Munte a lui Hristos: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Mt. 6, 16-18).
Fără îndoială, natura enunţului exclude orice tendinţă de interpretare exterioară a bucuriei. Căci, dacă bucuria postului s-ar manifesta doar în modul în care ştim să ne ungem/parfumăm (TOB, ed. 1988, p. 1440) capul sau după cum reuşim să ne spălăm faţa, atunci trecem într-o altă latură a formalismului, cel puţin la fel de periculoasă ca şi cea a făţarnicilor avertizaţi de Mântuitorul. Dimpotrivă, textul vrea să ne arate că, atunci când postim, înfăţişarea exterioară, cea a trupului nostru, este tocmai consecinţa unei aşezări naturale şi echilibrate în post. Adică, cel care va posti fără făţărnicie nu va schimba nimic în exteriorul său. Nu va fi nevoie. Se va arăta de la sine. Dar va răscoli adânc în interiorul său, acolo unde se va întâlni în taină cu Tatăl ceresc, după cum arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „(…) pentru că cei vechi aveau obiceiul să-şi ungă capetele lor ori de câte ori erau veseli şi bucuroşi, a spus să ne ungem şi noi capetele. Nu că neapărat să o facem, ci ca să ne dăm silinţa să ascundem cu mare grijă, prin toate mijloacele, bunul acesta, postul (...) împlinind El Însuşi, cu fapta, ceea ce a poruncit cu cuvântul, postind patruzeci de zile; şi postind, ascuns de lume, nu Şi-a uns capul, nici nu S-a spălat (...)“ (Omilii la Matei 20, 1, PSB 23, p. 262).
Prin urmare, accentul cade pe bucuria reieşită din nearătarea la suprafaţă sau din taina postului; o taină a unei vii întâlniri dintre om şi Dumnezeu, aşa cum ne recomandă Biserica, prin cultul ei, chiar din prima zi a postului: „Prea cinstitul post să-l începem cu bucurie, strălucind noi cu razele sfintelor porunci ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care sunt: strălucirea dragostei, fulgerul rugăciunii, sfinţenia curăţiei, tăria bărbăţiei. Ca să ajungem luminaţi la Sfânta Înviere cea de a treia zi, care luminează lumea cu nestricăciunea (Triod, luni, săptămâna întâi a postului, la Utrenie, al doilea rând de sedelne, stih I). Pentru realizarea acestei taine a bucuriei, se pare că toate mişcările exterioare ale omului, în afara lui, chiar cele de zi cu zi, îi opresc vertiginos apariţia şi îi răpesc mult din posibilitatea extinderii/intensificării ei. Aceasta, întrucât preocupările exterioare ne exersează mai mult în cele ale lumii de aici şi mai puţin în cele ale lumii ce va să vină. Din această perspectivă, postirea nu este atât refuzul categoric pentru anumite alimente considerate „de dulce“, cât mai ales o stare de reamintire continuă, de reîntoarcere perpetuă în taina firescului, în taina colocviului divino-uman fără sfârşit; stare ce poate fi trăită pe fundalul preocupărilor cotidiene şi ocazionată de schimbările alimentare.
Atât de unică este această taină a întâlnirii dintre om şi Dumnezeu, încât nu merită nici un efort de exteriorizare a ei. Nu că aceasta nu ar fi posibilă. Dar ar fi inutilă. Tot dinamismul ei se consumă înăuntru. Acolo, în liniştea retragerii din zarva lumii, produs al plăcerilor de tot felul - alimentate activ şi neobosit cu dulceţile culinare ale vieţii -, sufletul îşi lărgeşte capacităţile de sesizare ale harului şi îşi dezvoltă, ca într-un pântec (termenul grecesc: kilia), membrele spirituale ale posibilităţii de mişcare cu noimă, necesare în veşnicie. „În ascuns“ (Mt. 6, 18), adică nevăzut şi neştiut de oameni, persoana umană creşte în intensitate spirituală, prin susţinerea harică, pe măsura scăderii exterioare a cantităţii dezvoltării ei. Pe această traiectorie, postul la vedere nu este decât mijlocitor. Este un „bun prilej“. Este un pretext, un început şi un exerciţiu, ce aşteaptă să fie asumat şi care marchează deodată prima treaptă a hotărârii omului de a păşi în taina regăsirii de sine, prin ochii şi braţele lui Dumnezeu.
Pe calea tainei postirii, orice act de renunţare din partea omului, ca jertfă plină de sens şi scop duhovnicesc, atrage după sine un răspuns plin de har şi dar dumnezeiesc. Nu ca schimb, ci ca întâmpinare şi vie întâlnire dintre două persoane care se caută pentru că se doresc, dintre două voinţe ce se vor unite într-o singură simţire, dintre două lucrări ce se împărtăşesc reciproc. Şi dacă postul este mijlocitor al acestei negrăite taine, al acestor bunătăţi desăvârşite, cine n-ar vrea să postească? Cine ar mai risca să se laude cu postirea sa? Doar cel făţarnic şi plin de el, care confundă bucuria de altul cu afişarea de sine.
.jpg)
