Bunăstarea pe datorie

La ora la care apare acest articol Grecia a fost salvată (sic!) de la faliment. La fel şi moneda euro. Cum a fost salvată, i s-a administrat o nouă doză din otrava care a dus la apariţia bolii. Grecia nu îşi poate plăti datoriile, ca urmare, i s-a acordat un nou împrumut. Toată lumea răsuflă uşurată, Grecia nu se va prăbuşi ACUM. Mâine nu e problema noastră, dar ACUM lucrurile s-au rezolvat. Pe viitor vom lua măsuri ca această situaţie să nu se mai repete.

Este oare posibil ca situaţia să nu se mai repete? Este Grecia un caz izolat, rezultatul unor circumstanţe complet ieşite din comun? Răspunsul este categoric nu, situaţia se va repeta, iar în locul Greciei poate foarte bine sta orice stat modern care utilizează deficitul bugetar pentru a finanţa cheltuieli sociale. Şi aproape toate statele moderne fac acest lucru. Pentru că mantra secolului nostru este progresul social prin creştere economică. Iar dacă aceasta întârzie să se producă, atunci statul o ajută prin mici (sic!) intervenţii în economie, în special prin cheltuirea unor bani pe care nu are de unde să îi obţină decât împrumutându-se.

Se poate spune că Grecia a cheltuit prost banii, pe salarii şi mite sociale în loc de investiţii în creşterea productivităţii. Dar ideea că statul decide unde trebuie investit ca să crească productivitatea este o idee mai absurdă decât finanţarea cheltuielilor sociale prin împrumuturi. Pentru că statul unde intervine creează o distorsiune economică fără a avea garanţia că economia reală va putea să o susţină şi după ce intervenţia statului încetează. Dacă statul subvenţionează măslinele, toţi producătorii vor creşte măsline, în secunda doi după retragerea subvenţiilor nu avem nici o garanţie că va mai produce cineva măsline. Genul acesta de problemă provine tocmai din faptul că intervenţia statului în economie creează aşteptări nesustenabile şi oportunităţi false. Atunci când intervenţia se bazează pe bani împrumutaţi, efectele sunt şi mai mari, pentru că dacă intervenţia eşuează, pe lângă banii risipiţi se adaugă şi datoriile astfel create.

Dincolo de retorica anticapitalistă, nici un stat nu este la adăpost de această problemă. Chiar în timpul comunismului de exemplu, România a trăit ceva asemănător, când s-a împrumutat masiv în anii 70 pentru a importa tehnologie industrială şi a constatat că în anii '80 tehnologia era învechită şi pe lângă cheltuielile cu întreţinerea ei trebuia să mai plătească şi împrumuturile cu dobânzile aferente.

Soluţia adoptată de Ceauşescu atunci a fost asemănătoare cu cea impusă de FMI acum, scăderea veniturilor reale ale populaţiei, creşterea forţată a productivităţii şi privatizarea (versiunea comunistă fiind exportul masiv al resurselor şi utilizarea de forţă de muncă ieftină pentru a produce produse occidentale local combinată cu penuria artificială de mărfuri, de vreme ce regimul nu îşi permitea să devalueze capitalist moneda).

Morala acestei situaţii este că statul bunăstării este o iluzie care s-a dovedit falimentară şi care se bazează doar pe rostogolirea continuă a datoriilor în viitor în speranţa că generaţiile viitoare vor plăti oalele sparte de generaţiile actuale. Soluţii de ieşire din această stare sunt multe, dar toate presupun curaj. Curajul de a nu mai trăi pe datorie şi de a accepta că bunăstarea nu este un drept, ci rezultatul unui efort foarte susţinut în care trebuie să sacrifici de multe ori libertatea şi bucuriile personale. De-abia când vom fi conştienţi de acest lucru vom putea să evaluăm corect cât de importantă este bunăstarea pentru noi şi dacă suntem dispuşi să facem sacrificiile necesare pentru a o avea. Altfel bunăstarea pe datorie nu înseamnă nimic altceva decât o minciună foarte abil camuflată într-un ospăţ cu pretenţii de lux care te lasă cu un gust foarte amar atunci când inevitabil şi abrupt îţi prezintă nota de plată umflată nesimţit.