„Ca să nu ne mai despărțim niciodată!”

Se întâmplă rar, în viața unui popor, evenimente ca acela petrecut la 1 Decembrie 1918, când Adunarea națională a românilor transilvăneni „decreta”, la Alba Iulia, unirea cu „țara”, așa cum o doriseră, la timpul lor, pașoptiștii adunați la Blaj, ca expresie a unui deziderat ­imemorial.

Înțelegem astfel de ce contemporanii mai sensibili au fost așa de tare impresionați, iar tânărul Lucian Blaga avea sentimentul că intră, împreună cu națiunea română, într-un nou Timp. Nu discursurile rostite erau memorabile, ci demnă de amintire, după opinia poetului, era îndeosebi atmosfera de entuziasm în care s-a proclamat Unirea îndelung visată, în acord deplin cu sentimentul popular. Actele oficiale, cu limbajul lor solemn, n-au făcut decât să dea expresie juridică unui fapt cu adânci motivații istorice și spirituale. Două săptămâni mai târziu, șeful guvernului, I.I.C. Brătianu, întâmpina delegația transilvăneană cu aceste cuvinte: „Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată”. El a găsit astfel expresia cea mai potrivită spre a defini un proces îndelungat, la evoluția căruia contribuiseră atâtea generații și la a cărui împlinire evenimentele din urmă își spuseseră decisiv cuvântul.

În adevăr, ideea Unirii era veche, răspunzând unei realități etnoculturale și unor cerințe de alt ordin care s-au precizat tot mai mult în epoca modernă. Ea rezumă, într-un fel, istoria culturală și politică a țărilor române din ultimele secole și explică atașamentul poporului nostru, dincolo de diviziunea lui vremelnică sub dominații străine, la ceea ce A.D. Xenopol a numit ideea romană, iar N. Iorga sigiliul Romei. Unirea principatelor extracarpatine, la 1859, a realizat un prim pas semnificativ în această direcție, iar războiul independenței, cu corolarul său, suveranitatea de stat, l-a întărit pe plan extern. O nouă conflagrație, menită să elimine alte două puteri expansioniste ale continentului, avea să ducă, în împrejurările știute, la recunoașterea legitimității idealului românesc de unitate și la o mai bună situare internațională, pe baza principiilor wilsoniene. În acest spirit, teritoriile risipite sub dominații străine s-au putut integra în patria-mamă.

Actul de la 1 Decembrie 1918 era, neîndoielnic, în concordanță deplină cu realitățile locale, dar și cu principiile admise de dreptul public internațional. Dreptul la autodeterminare, fie că e vorba de popor sau individ, rămâne unul din marile câștiguri ale lumii moderne, unul pentru care s-a plătit mereu un preț înalt și care avea să fie plin de urmări în timpurile mai noi. S-a putut spune, solemn, la Alba Iulia, că poporul român așteaptă de la congresul de pace „să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale”.

Adunarea respectivă rostea astfel un vechi deziderat, de o actualitate mereu vie, înțelegând să recunoască aceleași drepturi pentru toate popoarele și să consimtă la soluționarea litigiilor pe cale pașnică. Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 rămâne un exemplu de manifestare clară, comprehensivă și pașnică a voinței unui popor, voință ce se armoniza deplin cu noile principii de drept ale lumii. Actul săvârșit atunci comportă o valoare deplin actuală.