Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Călător prin lumea cea mare
Dintr-un tezaur epistolar mai punem în lumină câteva rânduri trimise de ieromonahul Antonie Plămădeală preotului Petru Ciobanu şi preotesei Angela din Slatina Fălticenilor.
"Dragii mei, Fiindcă m-am apucat să scriu la Sihăstria o scrisoare mai lungă despre ultimele călătorii, m-am gândit că chiar dacă vă voi spune unele lucruri vechi, vă vor interesa totuşi, aşa că m-am hotărât să trimit la mai mulţi: simplu, am scris aceeaşi scrisoare, dar cu prima pagină diferită. Pe urmă am fotocopiat totul, şi m-am scutit de o muncă mare. Cu ocazia asta, v-am pus la punct pe toţi cu ultimele mele aventuri. Iată, de pildă, cum mi-am început cariera mea de conferenţiar în apus. Era, în Belgia, la Chevetogne, şi părinţii m-au rugat să le spun ceva despre monahii români. Îl aveam lângă mine pe ierodiaconul Daniil Gelsi, care vorbeşte româneşte, şi am început să improvizez ceva, bineînţeles în româneşte, sperând că el va traduce. Dar el s-a încăpăţânat să nu vrea. Vorbeşte franţuzeşte, mi-a zis. Dar n-am vorbit niciodată până acum. Citesc eu, dar pentru vorbire trebuie exerciţiu! Încearcă şi ai să vezi că merge. Şi dacă nu merge, mă traduci? S-a învoit. Şi am început deodată să vorbesc franţuzeşte. Cum până atunci vorbisem numai româneşte, au rămas toţi paf! A fost o harismă coborâtă pe neaşteptate asupra mea. Aşa mi-am început cariera de conferenţiar. Am povestit vieţi de călugării vii, ceea ce a fost ceva cu totul inedit în lumea lor. Nu le venea să creadă că nu vorbesc dintr-o carte de spiritualitate necunoscută lor. A doua zi m-am dus la o mănăstire trapistă (călugări care tac), la Rochefort, tot în Belgia, şi la despărţire stareţul m-a invitat să vin a doua zi să ţin o conferinţă. Acum eram deja "conferenţiar", aşa că nici nu m-am gândit şi am zis "Da". Dar încurcătura a răbufnit a doua zi. Dimineaţa m-a luat părintele Daniil şi cu încă un părinte şi m-au dus la Mânăstirea benedictină Maredsous, în sudul Belgiei. În drum ne-am oprit la un Seminar la Dinant şi la o Facultate de Teologie de Namur, unde am improvizat din nou discuţii şi, cu jumătate de oră înainte de conferinţa programată la Rochefort, am ajuns din nou la Chevetogne. Ce să mai faci în jumătate de oră? Nu mi-am putut face nici măcar nişte note. Eu cam speriat în sinea mea, dar îmi ziceam că bieţii trapişti, care tac toată vremea, vorbind la nevoie prin semne, vor fi bucuroşi să mai audă grai de om, oricum, dar să sune! Or fi nişte oameni simpli acolo… Găsesc eu să le spun ceva. Şi ne-am dus. Daniil a luat nişte diapozitive cu mânăstiri româneşti, urmând să facem şi proiectări. Speram ca la nevoie să pot vorbi româneşte şi că Daniil nu mă va mai refuza, dar el s-a dus în fundul sălii. Când am intrat în sala de conferinţe, într-o bibliotecă luxoasă, erau vreo cincizeci de părinţi, fiecare cu masa lui, cu cărţile lui pe masă, cu instalaţie de lumină, şi de recepţie la cască… Nimerisem într-un cuib de cărturari. Numai cu ajutorul Harului de sus am putut vorbi o oră despre caracteristicile spiritualităţii româneşti. Vorbind, descopeream că le spun lucruri interesante, pe care ei, cărturarii, nu aveau de unde le şti, şi căpătam curaj minut cu minut. A fost bine. După aceea a urmat Franţa. Dacă aş sta să le număr, aş izbuti să ştiu câte conferinţe am ţinut. Destul să spun că un profesor de la Saint Suplice mi-a obţinut, nesolicitat de mine, o bursă de călătorie în Franţa, şi aşa am fost la Avignon, la Eygalieres, la Cluny, la Taize, la Lyon, la Macon, la Nantes, la Reims, la Chartres, la La Pierre qui-Vire, la Bussy, la Dijon, etc. etc. Şi bineînţeles la Paris, unde făceam o haltă de câte o zi, două, în care trebuia să fiu la masă la Abbe Cutare, la Profesorul Cutare, în audienţă la Vicarul Parisului Pezeril, apoi la Cardinalul Parisului Marty, apoi la Pierre Emmanuel de la Academia Franceză, devenit acum Preşedintele PEN-ului, Asociaţia mondială a Scriitorilor. La Paris am fost bineînţeles şi la biserica românească, unde, la Paşti, am stat alături de celebrul scriitor Eugen Ionescu şi m-am întâlnit cu comunitatea românească, cu scriitori etc. Nu l-am văzut pe C.V. Gheorghiu şi îmi pare rău (scriitor român, foarte mare, stabilit în Franţa, preot). Întors în Anglia a trebuit să fac faţă unei invitaţii de a vorbi la Londra la o întrunire ecumenică. Conferinţa e acum sub tipar în revista EASTERN CHURCHES REVIEW. Îndată după aceea am primit o invitaţie din Belgia, să merg la două Congrese, unul de spiritualitate la Tournai, şi unul monahal la Ermenton. Între ele o Masă rotundă la Centrul Ecumenic de la Chevetogne. Cu aceste ocazii am fost între multe somităţi apusene. Am ţinut o conferinţă la Tournai, fiind prezentat de Oliver Rousseau, redactorul Irenikon-ului. Se va publica în Belgia. Am mai ţinut una la Ermenton, improvizată într-o noapte, că iniţial nu eram programat pentru vorbitori, dar după conferinţa de la Tournai, m-au programat fără să mă întrebe. Când am ajuns la Ermenton, eram cap de listă. Cred că se va publica şi această conferinţă la Londra. Văd că mă lungesc prea mult. În august am pornit în altă călătorie. Cinci zile la Paris, unde am stat la Centrul "Istina" şi am mâncat la o mănăstire de dominicani. Am revăzut Parisul cu plăcere. Parcă m-aş fi întors în Bucureşti. Seamănă puţin. Şi e foarte diferit de Anglia. Londra e goală. Parisul e în stradă. Parizianului îi place să-l vadă lumea când mănâncă, şi au făcut restaurantele mai mult în stradă, pe trotuar. De la Paris am plecat cu trenul la Geneva. E un oraş de factură veche. Clădirile noi sunt în afară. Am văzut sediul Societăţii Naţiunilor, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Sediul internaţional al Crucii Roşii, lacul, biserici… Am dormit o noapte la Chambesy, unde e Centrul ortodox al Patriarhiei Ecumenice. Am stat la o slujbă, că era duminică, împreună cu Emilianos de Calabria, Timiadis, arhiepiscopul reprezentant al Patriarhiei Ecumenice. Au o casă frumoasă acolo, şi o biserică de asemenea. Era acolo şi Nissiotis de la Bossey. Am trecut pe lângă Bossey şi am plecat la Lausanne şi apoi la Fribourg unde am fost oaspetele lui Nestor Vornicescu şi al lui Gabriel Popescu de la Bucureşti, care erau acolo pentru perfecţionarea limbii franceze, urmând să meargă la Bossey, unde se şi află acum. De acolo m-am dus la Berna. Am vizitat Parlamentul, muzee, biserici. Caracteristic pentru Berna e că toate trotuarele sunt sub case, la nivelul parterului. Pe orice ploaie poţi merge prin toată Berna, fără umbrelă. De la Berna am luat trenul spre Italia, ziua, trecând Alpii înzăpeziţi, prin peisagii unice. Unică e şi Italia în nord, trenul trecând prin munţi şi apoi pe malul unor lacuri minunate, Laco di Coma, Laco Maggiore etc. M-am oprit la Milano. Scala din Milano, Domul din Milano, Galeriile Victor Emmanuel, muzee, castele. Ca să nu pierd peisagiile, m-am dus spre Roma tot cu trenul. Am descins la Roma Termini, încercând să mă simt întors acasă, la casa bunicului Traian. Întorceam mereu capul, părându-mi-se că se vorbeşte româneşte. Eram totuşi acasă: italiana e sora noastră bună. Le-am spus italienilor că Badea Cârţan (mi se pare) a zis despre italiană că e o românească stricată! Iar catolicilor le-am spus, parafrazându-l pe badea Cârţan, că romano-catolicismul e o ortodoxie stricată! Nu s-au supărat. Încep din ce în ce mai mult să fie înşişi convinşi că e cam aşa. La Roma aveam dinainte aranjat unde să stau, aşa că m-am dus direct acolo, la Mânăstirea Sf. Pavel numită Fuori la Mura, pentru că odinioară era în afara zidurilor Romei. Acum e în oraş. Mă aştepta. M-a luat în primire Padre Pio, zicându-mi Professore. Am protestat zicând că sunt doar un student, dar mi-a explicat că în Italia li se spune Professore tuturor celor care se ocupă cu cartea. Bine. Au în mănăstire un episcop, iar stareţul Don Giovanni Franzoni are rang de episcop, membru în sinodul episcopilor italieni. Mânăstirea e a doua ca mărime după San Piedro, marea Basilică romană, parohia Papei. De la uşă până la altar faci un sfert de oră! Are curţi interioare cu decoraţiuni de toată frumuseţea, o bibliotecă imensă şi o Biblie originală de la Carol cel Mare. Amănunte despre viaţa de mânăstire vă voi da prin viu grai, la vedere. E prea mult de scris. Au reguli frumoase la masă (se citeşte psalmodiat) şi la Biserică, mai ales seara la rugăciunea înainte de culcare. Au fost foarte bucuroşi că am mers la Biserică. Nu mi-au cerut. Desigur am stat cuminte şi mi-am făcut cruce ortodoxă, iar ei l-au pomenit pe P.F. Patriarh de câte ori eram eu în biserică. De altfel asta s-a făcut peste tot unde s-a întâmplat să merg. În Roma am fost la toate bisericile şi am văzut vechea Romă şi pe cea nouă. Nu mai înşir toate monumentele. Vă voi arăta unele fotografii când mă voi întoarce. Desigur am stat îndelung la picioarele Coloanei lui Traian, care e aproape de Monumentul Patriei, în centrul Romei. Am fost la Pantheon, la Lateran, la Santa Maria Maggiore, la Tre Fontane unde a fost omorât Sf. Pavel, la presupusul mormânt al Sf. Petru, la biserica Sf. Clement sub care e un templu păgân în foarte bună stare şi am urcat în vârful cupolei Sf. Petru, de pe care se vede toată Roma şi la picioarele căreia sunt grădinile Vaticanului, cu palatele lor şi cu palatul Papei. Mai apoi am fost chiar în grădini, condus cu maşina de Părintele Pierre Duprey de la Secretariatul de la Unitate. Am intrat şi în palate, şi desigur am văzut Muzeele Vaticanului, capela Sixtină, camera lui Rafael Sanzio, manuscrise de la Luther, papi, Erasmus, regi, manuscrise ale Scripturii din secolele III, IV… Am fost la locul unde se spune că s-a întâlnit Sf. Petru cu Iisus şi l-a întrebat QUO VADIS DOMINE; acum e o biserică acolo. Am fost la mormintele de pe Via Appia şi la Ostia, vechiul oraş şi port, astăzi ruine bine conservate, mai bine decât cele din Roma. Ele îţi dau o idee de ansamblu asupra a ceea ce era un oraş roman. Desigur şi în Roma Capitoliul, arcurile de triumf ale lui Constantin, Septimiu Sever, Colosseum-ul, templele păgâne, toate sunt aşa cum erau, pline de istorie şi dătătoare de emoţii. Am fost la Catacomba Sfântului Sebastian, poate locul cel mai interesant din Roma, cu morminte şi biserici subterane, cu galerii din care nu mai ieşi dacă te avânţi fără ghid. Am fost şi la Lido, pe malul Adriaticii. Am fost şi la mânăstiri în Roma, impresionat mai ales de o mănăstire de maici, "Les Petite Soeurs de Jesus", care locuiesc în case de lemn, deasupra bisericii Tre Fontane, pe un deal. Au o uniformă simplă, compusă numai dintr-o dulamă de pânză albastră, cu centură şi o broboadă pe cap. Toată mânăstirea e zidită de ele, iar biserica e săpată în deal, ca un beci, ca o catacombă. Au ateliere şi trăiesc numai din munca lor. Sunt răspândite în întreaga lume. Am întâlnit de altfel şi în Ierusalim, pe Via Dolorosa, o casă şi o bisericuţă a acestui ordin, cred în casa Sfintei Veronica. De la Roma m-am repezit până la Neapole. Ştiam proverbul vechi: Vidi Neapole e poi mori! Într-adevăr poţi să mori de mirosurile din jurul gării. Gălăgie, rufe întinse peste străzi, pieţe cu toate muştele din lume adunate acolo, iar seara e mai bine să stai în casă. Desigur este şi un Neapole curat şi modern. De la Neapole, cu vaporul m-am dus pe insula Capri, fiindcă voiam să văd casa lui Axel Munthe, un scriitor care a scris CARTEA DE LA SAN MICHELE, şi care a murit orb acolo. Capri nu e o insulă. Capri e un vis de om deştept. Nu se poate descrie. Capri e lumină, e soare, e urcuş spre cer. Sunt nişte drumuri prăpăstioase, serpentinate, pe care şoferi îndemânatici urcă şi coboară cu viteze inimaginabile, fiindcă orice cursă înseamnă bani, şi ei trăiesc numai de pe urma turiştilor. Am urcat cu un funicular până în oraşul Capri, şi de acolo am mers cu maşina până la Anacapri, unde e San Michele. Acolo am întâlnit doi români, pe care i-am recunoscut după o traistă; erau fratele lui Iordăchescu, cântăreţul şi nevasta lui, o pictoriţă. Am petrecut multă vreme în vila lui Axel Munthe, care întrece imaginaţia şi pe care o văzusem cândva la cinematograf. În San Michele, Mediterana e la sute de metri, drept în jos, sub pereţii de stâncă tăiată drept. Marea e albastră, de un albastru ireal, cum sunt toate acolo. Am mâncat struguri şi alte bunătăţi mediteraneene, şi seara am coborât din nou în port şi am luat vaporul spre Neapole. Şi de la Neapole m-am întors la Roma. Cu câteva zile înainte de plecarea din Roma, am fost oaspetele Secretariatului pentru Unitatea Creştină, şi am fost invitat la o masă la un Restaurant în Vatican, cu Jerome Hamer, Pierre Duprey etc., apoi am fost la Castel Gandolfo, la Papa, la reşedinţa de vară, cam la 30 km în afara Romei. Spectacolul văzut acolo rămâne de neuitat." (Scrisoarea din 17 noiembrie 1969, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
