Calea de mijloc a islamului

O abordare cât de cât modernă a islamului (Turcia), urmată de una conservatoare, împinsă până la fundamentalism (Arabia Saudită, Iran, Afganistan sau Libia), sunt completate în spectrul religios de azi de ceea ce se cheamă calea de mijloc, islamul cu o tentă oarecum moderată, dincolo de excesele sporadice, cum ar fi în Egipt, Pakistan sau Tunisia.

Populaţia Egiptului este în proporţie de 92% musulmană. Restul sunt creştini copţi, ortodocşi, catolici, protestanţi şi mozaici. Potrivit Constituţiei din 1971, Egiptul este o republică arabă, nu islamică, având islamul ca religie de stat. Dacă în articolul al 2-lea din această Constituţie se precizează că "fundamentele dreptului islamic sunt o principală sursă a Legislativului" (vezi M. Muranyi, Die Stellung des Islams und des islamischen Rehts in ausgewählten staaten: Ägypten, în: Der Islam in der Gegenwart, hg. von W. Ende/U. Steinbach, München, 1984, p. 349), în 1979 textul acesta apare modificat: "Fundamentele dreptului islamic sunt principala sursă a Legislativului" (ibidem, ibidem). În Codul civil, dreptul familial şi, în parte, în dreptul de succesiune, chiar dacă într-o formă uşor modificată, funcţionează normele coranice. Libertatea religioasă garantată de Constituţie nu permite totuşi propaganda ateistă. Tribunalele-sharia au fost desfiinţate încă din anii 1955-1956. Statul exercită o puternică influenţă asupra instituţiilor religioase. Universitatea Azhar din Cairo este cea mai renumită instituţie de învăţământ din toată lumea islamică. Cu toate acestea, şansele de absorbţie şi de realizare profesională a absolvenţilor sunt tot mai mici din cauza desfiinţării tribunalelor islamice şi a impunerii unui sistem laic de învăţământ.

Atitudinea învăţaţilor de la Universitatea Azhar faţă de statul egiptean pendulează între compromis şi critică radicală. Problema cea mai controversată în această privinţă rămâne relaţia statului cu Sharia. Faptul că "fundamentele" ei reprezintă "una" sau chiar "sursa principală a Legislativului" nu exclude varianta existenţei şi a altor surse secundare pentru legislaţia egipteană. Până acum, învăţaţii de la al-Azhar n-au reuşit să cadă de acord şi să codifice un drept islamic. Lucrul acesta e greu de realizat, mai ales din cauza faptului că există multe norme care nu se regăsesc în Sharia; în plus, diferitele şcoli de drept încearcă să-şi impună propria interpretare a Shariei.

Preşedintele Anwar Sadat (1970-1981), în discuţiile purtate cu reprezentanţii Universităţii Azhar, a subliniat faptul că religia nu-şi are locul în politică, după cum nici politica în religie. Această viziune avea să-l coste viaţa, fiind ucis de extremiştii islamişti. Conform Legii islamice, oricine renunţă la islam este pedepsit cu moartea. Aşa se explică faptul că, în anul 1977, sub presiunea aripii fundamentaliste a islamului, a fost înaintat Parlamentului un proiect de lege care prevedea pentru apostaţi pedeapsa cu moartea. Din fericire, în urma protestului prelungit al Bisericii copte, proiectul a fost respins.

În pofida moderaţiei exprimate până la nivelul şefilor de stat, cum ar fi Sadat sau actualul preşedinte al Egiptului, Hosni Mubarak, care a preluat puterea în anul 1981, grupări extremiste precum "Fraţii musulmani" sau "Trupa islamică" continuă să cultive fanatismul. După ce preşedintele Sadat a fost ucis de "Fraţii musulmani" (1981), la 18 septembrie 1997 a avut loc macabrul atentat de la Luxor, comis de "Trupa islamică", în care au fost ucişi 58 de turişti străini şi patru egipteni.

Pe aceeaşi linie de mijloc a islamului se înscrie Republica Islamică Pakistan. În această ţară, conform Constituţiei din 1973, schimbată ulterior în 1997, islamul este religie de stat.

Deşi populaţia este amestecată din punct de vedere etnic, aproape 100% sunt musulmani, 90% sunt suniţi, undeva mai puţin de 10% şiiţi, la care se adaugă o firavă minoritate constituită din secta musulmană Ahmadiya (nerecunoscută de stat), creştini, hinduşi şi budişti.

În anul 1998, după ce preluase puterea cu buni ani în urmă, generalul Zia ul-Haq (1977-1988) a ordonat introducerea dreptului islamic ca lege supremă, sugerând că faptul acesta nu va prejudicia în vreun fel drepturile nemusulmanilor sau relaţiile cu Occidentul. În pofida demonstraţiilor femeilor musulmane, care-şi vedeau drepturile ameninţate prin introducerea Shariei, influenţa islamiştilor a crescut. Legea blasfemiei din 1992 prevede nici mai mult, nici mai puţin decât pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care îl denigrează pe Mahomed şi Coranul, ca şi pentru membrii familiei acestora.

Ceea ce se întâmplă în Pakistan este, de altfel, ceva paradoxal. Pe de o parte, pluralismul religios a condus tot timpul la conflicte sângeroase, dar nu doar între musulmani şi nemusulmani; de pildă, hărţuielile dintre suniţi şi şiiţi au culminat în 1998, când extremiştii suniţi au ucis 24 de şiiţi. Pe de altă parte, însă, este la fel de adevărat că pluralismul religios şi etnic împiedică islamizarea de tip fundamentalist a Pakistanului. Moderniştii indo-musulmani reuşesc, încă de la fondarea statului, prin ruperea de India (1947), să-şi atragă o mare parte a populaţiei împotriva musulmanilor fanatici.

În fine, un ultim exemplu pe această linie a islamului moderat îl reprezintă Tunisia, o ţară

africană în care 99% din populaţie este musulmană, în cea mai mare parte sunită. Chiar dacă islamul este religie de stat, din 1957 există un drept comun pentru toţi cetăţenii, indiferent de religia lor. Toate tribunalele religioase au fost desfiinţate. Dreptul familial şi cel de succesiune au fost modernizate, respectându-se la modul formal Sharia. A fost interzisă poligamia, a fost îmbunătăţit dreptul la divorţ şi de moştenire al femeilor. De asemenea, tot femeile au primit dreptul de a vota.

Reformele în plan religios din timpul preşedintelui Habib Bourguiba (1957-1987) se resimt până azi din plin, în ciuda faptului că guvernul actual şi altele anterioare se văd şi s-au văzut nevoite să ascundă tendinţele de secularizare sub masca unei aşa-numite "autenticităţi islamice".