Calendarul colectiv

Încercaţi să vă închipuiţi cum ar arăta calendarul nostru dacă din el am scoate toate referinţele religioase. Dacă, aşadar, l-am curăţa de toate numele, întâmplările şi semnificaţiile de esenţă sacră, păstrând în schimb doar înşiruirea seacă a unor date cronologice. Zilele săptămânii s-ar depăna uniforme şi goale, iar fiecare lună ar arăta ca o lanţ monoton de cifre golite de rezonanţă sufletească. Am şti doar că azi suntem în ziua cutare şi că, până la sfârşitul anului, mai sunt atâtea sau atâtea zile. Înşiruirea anonimă a cifrelor ar duce cu timpul la preschimbarea societăţii într-un stup amorf de fiinţe fără identitate colectivă.

Cu alte cuvinte, importanţa unui calendar stă în gradul de trăire colectivă care răzbate din filele lui. Iar forma concentrată pe care o capătă simţul timpului în sânul unei comunităţi se numeşte sărbătoare. Fără sărbători, un calendar ar semăna cu procesiunea aridă a unor fade secvenţe temporale. Aşa însă, impregnat de amintirea unor întâmplări ce aparţin trecutului, calendarul se însufleţeşte şi capătă sens. Monotonia dispare şi, în locul ei, suntem întâmpinaţi de o suită de episoade memorabile. Tocmai de aceea modul în care o comunitate percepe curgerea timpului se oglindeşte în calendarul ei. Dar, spre deosebire de calendarul psihologic al fiecărui ins, care presupune un lanţ de bucurii şi tristeţi strict personale, fără rezonanţă în sufletul altuia, calendarul colectiv cere repere valabile pentru toţi. E ca şi cum oamenii ar simţi nevoia ca, din când în când, să retrăiască la unison aceleaşi emoţii. Retrăindu-le, ei se lasă pătrunşi de o comuniune a cărei intensitate atinge pragul celebrării.

Amănuntul delicat este că un eveniment, ca să poată dobândi o însemnătate deosebită, trebuie să aibă o dimensiune transcendentă. De aceea, singurele sărbători autentice sunt cele care au un substrat religios. Fără adierea unui fior sacru care să fie deşteptat odată cu începutul celebrării, sărbătoarea ar decădea până la treapta stearpă a festivităţii laice. Tocmai de aceea, ceremoniile oficiale sunt jalnice paleative de fast despuiat de virtuţile tainei. Numai cele pătrunse de un duh ce vine din altă lume izbutesc să-i facă pe oameni să trăiască pentru o vreme la unison. Căci nu există solidaritate sărbătorească fără liantul iraţional al tainei religioase.

În fine, amintirea sărbătorilor trăite în copilărie este, în cazul multor oameni, sămânţa de început a credinţei. Ca orice sentiment profund, credinţa se transmite de la om la om, şi începem să credem văzând pe alţii cum se manifestă atunci când cred. Rostul amintirilor legate de sărbătorile timpurii tocmai acesta este: să te încarce cu potenţele unui sentiment pe care ţi-l poţi cultiva mai târziu, la maturitate. Ceea ce înseamnă că la Dumnezeu nu ajungi doar în clipele de disperare cruntă, ci şi pe calea nostalgiei după gustul sărbătorilor de odinioară. Religia unui popor începe cu filonul de memorie calendaristică pe care a reuşit s-o păstreze de-a lungul timpului.