Călugărul din pridvor

În Duminica Tuturor Sfinţilor se cade să ne amintim de acei oameni care prin vieţuirea lor au fost pentru noi icoanele de lumină şi credinţă, care ne-au marcat în chip fericit existenţa, neuitând că Dumnezeu a lucrat în chip minunat de-a lungul istoriei neamului românesc, chemând la sfinţenie de la „vlădică până la opincă“. De aceea sfinţii unui popor reprezintă frumuseţea cea veşnică a măreţiei lui înaintea unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu. Fiecare sfânt L-a iubit pe Domnul în felul său, fapt ce ne învederează că dobândirea desăvârşirii nu se leagă de vreun „calapod“.

Toţi „casnicii lui Dumnezeu“ au în comun iubirea faţă de Hristos; îi deosebeşte însă modul cum şi-au manifestat-o. Unii s-au mântuit asumându-şi viaţa de familie, cu nenumăratele ei bucurii şi încercări. Dorul după Cer i-a îndemnat pe alţii să-şi folosească demnităţile ori rosturile înalte spre a săvârşi binele. Mulţi au încercat să împlinească porunca divină de a se jertfi slujind aproapelui, pe când alţii şi-au vărsat sângele fiindcă L-au iubit pe Hristos mai mult decât propria fiinţă. Nu puţini au căutat mântuirea în viaţa călugărească, măsurând timpul în boabe de metanii şi necurmate rugăciuni. Despre un astfel de monah aş vrea să vă depăn câteva crâmpeie de amintire.

Este vorba de ierodiaconul Victorin Morariu. În 1994, când am păşit prima dată în poiana liniştii, Schitul Vovidenia, printre vieţuitorii aşezământului se număra şi părintele Victorin, un bătrân nins de vreme, cu părul şi barba parcă aurite de soarele blând al toamnei ce-i scălda faţa într-o caldă lumină. Ca orice începător, râvneam să cunosc ziditoare amănunte din experienţa monahilor schitului. Peste ceva vreme, am devenit ucenicul părintelui la strană şi la grădină. Încercând să-i fiu un ascultător novice, bătrânul a început să-mi împărtăşească întâmplări din petrecerea lui la mănăstire. Aşa am aflat de obârşiile vieţii sale călugăreşti; mi-a povestit despre ascultările şi asprimea traiului monahicesc de odinioară, dar şi despre amarele represiuni ale regimului comunist asupra Bisericii. În 1959, când autorităţile au emis acel blestemat decret 410, părintele Victorin, deja hirotonit ierodiacon, a trebuit să se întoarcă în lume, la fel cu cei peste 5000 de confraţi călugări ori călugăriţe izgoniţi din mănăstiri de comunişti. Originar din părţile Fălticeniului, tânărul monah nu s-a putut duce acasă. Dorul de chinovie l-a ţinut prin apropiere. S-a stabilit în comuna Pipirig, văzându-se obligat să-şi întemeieze o familie. S-a angajat ca muncitor în fabrica de cherestea din proximitatea lavrei tocmai ca să nu rămână departe de marea iubire a tinereţii lui, mănăstirea, iar dragostea faţă de minunatele psalmodieri l-a determinat să rămână slujitor cântărilor de strană din parohia unde locuia. După evenimentele din 1990, bătrânul i-a lăsat pe ai săi în grija Cerului, reintrând în obştea nemţeană; i s-a rânduit ascultarea la Vovidenia, unde a trăit până la apusul vieţii sale pământeşti, întâmplat în mai 2000.

Să ştiţi că frumuseţea vieţuirii lui consta nu în vreo charismă deosebită; nu era căutat de popor, nu era predicator. Nu a mai îmbrăcat niciodată stiharul diaconesc, dar cu siguranţă din mantia smereniei şi a dorului de cele sfinte îşi croise un preafrumos veşmânt interior. Mi-aş fi dorit să-l văd o dată slujind căci, din spusele vârstnicilor călugări din mănăstire, era un diacon iscusit. Ce-i drept, cânta foarte frumos. Învăţase psaltichia cu renumitul cantor al Neamţului, arhimandritul Victor Ojog. Tocmai simplitatea, cumsecădenia sa l-au făcut special. Din pricină că a părăsit mănăstirea, deşi forţat de asupritori, îşi luase canon să stea la sfintele slujbe doar în pridvor. Vară, iarnă, ierodiaconul Victorin, şezând în tinda paraclisului ori a bisericii mari, priveghea smerit, rostogolind neîncetat boabele metaniei, cu mâinile sale bătătorite de muncă. Arareori, la stăruinţa egumenului, intra în biserică, aşezând pe strană o carte veche din care psalmodia măiestrit. Îmi amintesc că uneori, în iernile grele, când gerul şfichiuia obrazul, tinda paraclisului nu se încălzea întotdeauna suficient, încât bătrânul călugăr stătea cu obrajii lipiţi de peretele cald al bisericii, încins de soba binefăcătoare. Vara, când mai toată ziua trebăluia prin grădină, se trezea cu mult înaintea noastră şi-şi citea pravila cu o pilduitoare conştiinciozitate. Avându-mi chilia aproape de a sa, observam cum pe la orele 4, înainte de revărsatul zorilor, fereastra lui se lumina discret de flacăra lumânării aprinse pentru tainica întâlnire cu Dumnezeu. Punctual, bătrânul, deşi purta vizibil pe trupu-i gârbov povara anilor, nu lipsea niciodată de la slujbe, rânduială păstrată până aproape de creştinescu-i sfârşit. A primit boala cu o seninătate ce m-a uluit. Împărtăşindu-l adesea, în vremea când, ajuns neputincios, deplasarea îi devenise imposibilă, eram uimit cu ce linişte mulţumea Domnului că l-a cercetat. Îşi acceptase suferinţa ca pe o nestrămutată mărturie că Hristos l-a iertat, primindu-i pocăinţa cea din urmă şi dragostea pentru voturile călugăreşti asumate în tinereţile sale.