Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Cămașa lui Dumnezeu

Cămașa lui Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 19 Feb, 2021

Ce mare hoțoaică era bunica! Zicea că nu mai știe să umble singură prin sat, dar cunoștea potecile spre cer ca-n palmă.
Aproape că nu era seară în care să n-o văd pregătindu-se de drum.
Încotro, bunico? o întrebam.
Până aci la Dumnezeu, îmi răspundea ea. Merg să-i pun un petic la cămașă.
Dacă nu mă iei și pe mine, să știi că te spun, i-am zis odată, chiar înainte să iasă pe ușă.
N-ai ce face tu acolo, a încercat ea să se opună.
Îți vâr ața în ac, i-am spus, sau ai uitat că ești oarbă?
Bine, s-a îmbunat dumneaei până la urmă, prinzându-mă de mână. Să nu cumva să-mi dai drumul, mi-a zis, că dacă te pierzi de mine n-o să mai știi să te întorci.
Și-am pornit cu bunica de mână spre cer.
Ea, învățată cu mersul pe aer, cu călcătură ușoară, ca de copil. Eu, alături de ea, cu umblet de om bătrân.
A trebuit să ne oprim pe la jumătatea drumului, ca să-mi trag nițel sufletul.
Să-l trag înapoi, c-o tot lua pușlamaua înainte.
Tu rămâi afară, am auzit-o pe bunica spunându-mi, când am ajuns.
M-am așezat îmbufnat pe prag. Pe pragul cerului, cum ar veni.
Într-adevăr, bunica îi cosea cămașa lui Dumnezeu.
Priveam printr-un ochi de geam înăuntru și-i vedeam.
Stăteau amândoi pe niște scaune mititele de lemn.
Stai să-ți cos și nasturele ăsta, a zis bunica înainte să se ridice.
Nu, S-a împotrivit Dumnezeu, ăsta e soarele, și-a deschis ușa, azvârlind nasturele acela pe cer.
Direct prin mine l-a zvârlit, astfel că soarele a rămas în locul inimii mele în piept, iar inima mea a răsărit în locul soarelui pe cer.
Ne-am înapoiat în mare grabă acasă, ca să nu bage mama de seamă că lipsesc.
De atunci Dumnezeu a mai chemat-o de câteva ori pe bunica la El.
Ultima oară, într-o seară de iarnă. 
Am tot așteptat-o să vină îndărăt, însă ea nu s-a mai întors.
I-am văzut doar părul alb fluturând pe deasupra satului.
Era ca și cum urma să înceapă ninsoarea.
Pe la miezul nopții a răsărit soarele. Mi se întorsese inima în piept.
Ori de câte ori ninge, mi se întoarce, ca să-mi poată fi dor de bunica și să mă uit cu drag la cămașa lui Dumnezeu, pe care ea tocmai a spălat-o și a pus-o la zvântat pe câmp.