Canonicul savant Cipariu

După articolul de săptămâna trecută, în care anunţam apariţia valoroasei monografii a doamnei Carmen Gabriela Pamfil, Timotei Cipariu lingvist şi filolog, încununare admirabilă a unei îndelungate munci de cercetare şi de meditaţie asupra uneia dintre figurile proeminente ale lingvisticii şi culturii române, prezentăm câteva teme şi interpretări din opera canonicului de la Blaj, demne de a fi cunoscute şi de un public mai larg. De remarcat este, de la început, faptul că Timotei Cipariu a semnalat şi a discutat, ca un adevărat precursor, cu argumente solide, numeroase probleme de istorie a limbii române ce se constituie în capitole substanţiale din exegeza de profil de astăzi.

De exemplu, chiar dacă bazele de studiu s-au precizat, începând cu A. Philippide, rămâne de actualitate rezerva exprimată de Cipariu cu privire la elementele autohtone din limba română, formulată pe următoarele coordonate. Este adevărat că multe cuvinte din limba română nu pot fi explicate nici ca având origine latină, nici referindu-ne la limbile romanice sau la diferite limbi cu care româna a avut contacte; „noi nu avem nemică contra dacă cineva le-ar putea adeveri că sînt dacice; iar dacă cineva numai din conjectură le-ar declara de dacice, sîntem nevoiţi a declara… că acestei conjecturi nu-i putem recunoaşte mai multă valoare decît poate avea oricare conjectură, adică nulă“.

În favoarea unei teze scumpe Şcolii latiniste, cea a continuităţii populaţiei romanizate în Dacia după retragerea împăratului Aurelian, magistrul de la Blaj invocă originea latină a unui fond de bază al terminologiei creştine în vocabularul limbii române. Aşadar, prin originea romană a creştinismului românesc se explică, după Cipariu, termeni fundamentali de utilizare curentă şi astăzi, cum sunt biserică, botez, creştin, cruce, duminică, Dumnezeu, înger, păgân, sărbătoare, blestem, păcat. Pe lângă aceştia, se adaugă unele cuvinte ieşite din uzul curent (cuminicătură, păresimi), ca şi variante populare ale unor nume de sărbători: Sîn-Giorgi, Sînta-Maria, Sînziene.

Este, apoi, demn de remarcat interesul lingvistului pentru variaţia topică a limbii române: studiind opere ale unor scriitori, printre care Alecsandri, Conachi sau Vasile Pogor, Cipariu alcătuieşte glosare de „moldovenisme“, de diferite vârste şi origini (năgară, piază, netot, tretin), pe care le explică cititorului prin corespondente ardeleneşti. Dar, savantul filolog schiţează direcţia viitoarei selecţii, „din toate dialectele“, a formelor limbii naţionale de cultură, „în care bucureşteanul va înceta a zice picere şi moldoveanul soarile şi transilvanul deştiu, în loc de picioare, soarele, degetu“. În această ordine de idei, exemplară este sublinierea importanţei limbii textelor bisericeşti, cu o tradiţie bogată şi dispunând de valenţe stilistice, ca bază pentru unificarea limbii literare, cu statutul de limbă de cultură unitară.

Din perspectiva invocată, importante au fost, pentru lingvist, adoptarea grafiei latine (primele sale cărţi erau destinate „a cuprinde locul celor scrise… cu az-buche“ - numele alfabetului chirilic), iar în ceea ce priveşte ortografia, echilibrul între etimologism şi fonetism, cu speranţa ajungerii, totuşi, la „rigoarea teoriei şi sistemei etimologice“, nivel până la care mai erau „foarte mulţi fuştei“ - aşadar imaginea urcării pe o scară cu multe trepte.

Regretând absenţa, la noi, a unor „divini bărbaţi“, de talia scriitorilor Dante, Petrarca, Calderón de la Barca, Lope de Vega, care, prin scrierile lor, au pus bazele limbilor literare italiene şi spaniole, Timotei Cipariu, prin opera sa, a deschis şi a luminat calea pe care avea să fie înţeleasă şi studiată, normată şi dezvoltată limba română de cultură.

Pentru încheiere, să ne fie permis să cităm câteva mărturisiri de credinţă ale lui Cipariu, din scrisori datând din 1847 şi 1859, adresate lui G. Bariţ, ce conturează o personalitate de elită (texte semnalate de colega Carmen Gabriela Pamfil): „Cel puţin eu nu urăsc pre nimenea din partea credinţei. Asta e lucrul conştiinţei, de care a judeca nu-mi arog dreptul, ce numai lui Dumnezeu se cuvine“. Sau: „Ce-mi scrieţi de modestia prea mare nu înţeleg deloc... De vrei să înţelegi că nu mă îndes înainte, nice nu cotesc pre nimenea, ci mai bine mă dau înapoi, ai dreptate, şi de acest principiu mă voi ţinea şi de aici înainte, căci e principiu vital pentru mulţi şi pentru mine“.