„Cântare cu totul de umilinţă aducem Ţie...“

Aflat într-o lume modernă, cu valori deseori diferite de cele creştine, fiecare e adesea tentat să se ataşeze unora sau altora dintre cele trecătoare. Sfântul Pavel scria odinioară pe drept cuvânt că nimic nu este necurat (Rom. 14, 14), că toate trebuie primite cu mulţumire (1 Tes. 5, 18) şi că sunt îngăduite, însă nu toate sunt de folos, de aceea nu trebuie să ne lăsăm biruiţi de ceva (1 Cor. 6, 18), ba chiar îndemna să încercăm toate, ţinând însă ceea ce este bine (1 Tes. 5, 21). Însă uneori lucrurile sunt mai complicate, dat fiind faptul că micile plăceri nevinovate pot lua amploare. În această situaţie, viaţa noastră în Hristos se află deodată pe locul al doilea, ba uneori chiar mai jos şi practic golim casa sufletului de ceea ce ar fi trebuit să aparţină Domnului, iar acest gol se umple cu altceva. Golirea interioară dă posibilitatea totodată celui rău să intre şi să ne stăpânească într-o formă sau alta. La început uşoara abatere nu e de sesizat, asta doar o vreme, până când mica plăcere nu mai e un simplu capriciu, ci obişnuinţă. Astfel apar patimile trupeşti, care cu timpul  tind să fie vizibile. Fie că e vorba despre lăcomia pântecelui, desfrânare, alcoolism, iubire de câştig sau de lux, aceste obiceiuri înrădăcinate sunt atât de puternice, pot înlănţui omul cu o asemenea tărie, încât el nu mai reuşeşte să se ridice şi are nevoie de ajutor din afara lui. În mod curent, creştinul ajuns într-o asemenea stare aleargă la duhovnic şi îşi mărturiseşte neputinţa, primind dezlegarea de păcate şi merinde - Trupul şi Sângele lui Hristos - pentru drumul ce-i stă înainte, anevoios şi pustiu şi pe alocuri, dat fiind că trebuie să renunţe la ceea ce îi place, ba şi plin de ispite.

Acest pericol al căderii în stăpânirea unei patimi este luat în calcul în condacul al unsprezecelea al Acatistului Mântuitorului, de către necunoscutul imnograf bizantin, iar soluţia ieşirii din criză este împletită de el cu cântarea smerită. În durerea sa, creştinul se poate compara cu femeia cananeancă, o figură exemplară pentru cititorul Noului Testament. „Cântare cu totul de umilinţă aduc Ţie, eu nevrednicul, şi strig Ţie ca şi cananeianca: Iisuse, miluieşte-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul, cu patimi şi cu urgie fiind aprins, şi dă-mi tămăduire mie celui ce strig: Aliluia!“

Condacul face referire la atitudinea unei femei păgâne, care alerga în urma lui Hristos şi Îl ruga să îi vindece fiica demonizată. Hristos o „ispiteşte“ mai întâi şi îi spune că nu se cuvine să faci milostenie cu „câinii“, referire indirectă la cei necredincioşi (Mt. 15, 26). Atunci ea, într-o deplină smerenie, îşi recunoaşte nevrednicia, cerând chiar şi aşa măcar „resturi“ de la masa stăpânului milostiv (Mt. 15, 27). Cu alte cuvinte, îşi înţelege starea căzută, dar cere dramul acela de milostenie pe care îl are stăpânul cu un supus nevrednic. Pentru această atitudine de umilinţă, Hristos o miluieşte. Ba mai mult, ea devine un contraexemplu etern pentru cei mândri, ce se simt privilegiaţi în raport cu Marele Stăpân.

Smerita recunoaştere a păcatelor şi a nevredniciei personale este forma tainică prin care ne curăţim de patimile trupului şi stăpânim peste propriul sine. Înţelegem că nu putem răzbi singuri, avem nevoie de un sprijin, care este în afara noastră, care nu depinde de propriile puteri. Iar acest sprijin este Dumnezeu, Cel scos odinioară de noi din locaşul interior care I se cuvenea şi înlocuit cu ceva banal.

Patimile fizice sunt pe drept cuvânt urâte şi condamnate de „bunul simţ“ public. Însă nu sunt singurele rele ce subjugă. O altă dependenţă, mai greu condamnabilă, dar cu nimic mai prejos de rea este „urgia“ aprinderii, adică mânia năprasnică, un păcat ce surprinde prin atacul său fulgerător şi care provoacă multă durere în jur. În acest context se întrevede a doua funcţie a gândului smerit, una şi mai profund duhovnicească. Smerindu-ne, înţelegem că şi noi suntem la fel de supuşi greşelii ca şi cei care ne-au mâniat. Numai înţelegând cât de mici sufleteşte suntem, putem potoli aprinderea cugetului şi chibzui lucrurile înainte de a reacţiona, încercând să nu înmulţim prin propriile fapte ura, conflictele, bârfa, sminteala. Poate acestea uneori nu sunt produse direct de către noi, dar ce folos să le propagăm? O atare înfrânare e la fel de importantă ca şi reţinerea de la bucate. Însă ea se lucrează numai împreună cu Domnul, Care vine în ajutorul celor slabi, dar smeriţi în cuget.