Cântările neuitării

"Nu suntem îngeri

Dar îi cântăm în cor

Nu avem aripi

Dar de cer ne e dor

Purtăm în noi sămânţa nemuririi

Care înfloreşte în noaptea vieţii precum crinii."

(Protos. Arsenie Hanganu)

Am fost la Mănăstirea Căldăruşani de multe ori, uneori pentru a împlini îndatoririle ce ţin de Sectorul Exarhat, alteori pentru slujbe ori pentru câteva ceasuri de linişte. Istoria strălucită a ctitoriei lui Matei Basarab mi s-a revelat, în ultimii ani, în toată splendoarea ei. Am înţeles, mai mult decât parcurgând textele manualelor de istorie a Bisericii, că fiecare loc, ca şi acesta ocrotit de Sfântul Grigorie Dascălu, mitropolitul Ţării Româneşti, şi de fericitul ctitor Matei Basarab, are tainele şi frumuseţile specifice care se descoperă treptat, pe măsură ce pelerinul intră în atmosfera toposului unde au sălaş Dumnezeu Atotputernicul (Pantocratorul) şi sfinţii bineplăcuţi Lui.

Am păşit sfios pe urmele paşilor sfinţilor paisieni, ucenici ai Mănăstirii Neamţului, care au aflat cândva lăcaş primitor la Căldăruşani, unde au tâlcuit graiurile Scripturilor şi cuvinte filocalice, alungând şi atunci, ca-n alte vremuri, întunericul ce dorea să se aşeze în viaţa şi sufletele oamenilor. De la Căldăruşani a fost chemat smeritul ierodiacon Grigore în capitala ţării să primească vrednicia de mitropolit. Care a fost tratamentul fraţilor în drumul său - perpedes apostolorum - anevoios către Capitală se ştie. Iubirea de atunci şi dintotdeauna, aceeaşi!

Căldăruşanii a avut un itinerar special în istorie. S-a trudit să-şi înveţe ucenicii pentru a deveni fii ai luminii, să caute cărarea strâmtă care duce spre Împărăţie. I-a ţinut pe toţi aproape, şi pe cei mari, şi pe cei mici, pe cei buni şi pe cei răi. Ascultătorii, nevoitorii, răbdătorii au aflat răsplata făgăduită. Poate că unii s-au pierdut printre valurile, adeseori învolburate, ale mării acestei vieţi.

Dintre cei care mi-au vorbit entuziast despre Căldăruşani a fost şi protosinghelul Damaschin Ştefan (1960-2012), vieţuitor în vatra mănăstirii 25 de ani, care a venit întâia oară adus de bunica lui, când avea doar câţiva anişori. Că a iubit acest loc nu-i nici o îndoială. În toţi aceşti ani, care au trecut atât de repede, în ascultările sale de eclesiarh şi secretar, a avut contact direct, pe de-o parte, cu tezaurul bogat al sfintelor moaşte, veşmintelor, obiectelor de cult, unele dintre ele adevărate capodopere în domeniu, şi, pe de altă parte, cu arhiva mănăstirii, cu manuscrisele, documentele şi cărţile păstrate cu sfinţenie de generaţiile monahilor atenţi şi râvnitori.

Din toate aceste mărturii de demult, din istorii vechi, dar şi cuvinte ori amintiri ale călugărilor pe care i-a cunoscut (unii dintre ei basarabeni, refugiaţi în România prin anii â40 ai veacului trecut), părintele Damaschin a învăţat istoria Căldăruşanilor la ea acasă, la început ca un bun învăţăcel, ucenicind la bătrâni şi cronici, apoi devenind el însuşi un adevărat profesor. L-am întrebat de multe ori aspecte mai puţin cunoscute din istoria mănăstirii, cu precădere legate de ultima jumătate a veacului al XX-lea. Răspundea prompt, indicând izvoare (surse) suplimentare şi oferind amănunte pe care nu le-aş fi aflat cu uşurinţă. Multe dintre aceste date s-au pierdut odată cu el. Aşa se întâmplă întotdeauna. Împreună cu un om moare o lume întreagă...

Într-o discuţie, părintele arhimandrit Lavrentie Gâţă, stareţul mănăstirii, spunea că Damaschin era un călugăr ca dintr-o poveste şi-i aprecia, cu sinceritate, activitatea îndelungată în slujirea eclesială, precum şi în lucrarea destoinică de la Cancelaria mănăstirii. Zicea stareţul că uneori un om nu poate fi înlocuit nici de alţi trei. Se poate să fie aşa! Ei au mers împreună în armonie 25 de ani pe drumul nevoinţelor călugăreşti şi au vegheat la bunul mers al activităţilor chinoviei.

Am rămas impresionat de experienţa părintelui Damaschin şi de legătura cu această mănăstire. Când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a marelui Mitropolit Grigorie Dascălu, care-şi avea mormântul în latura dreaptă a pridvorului de la Căldăruşani (mutat în anul 1962 de către patriarhul Justinian Marina din gropniţa cimitirului, unde fusese aşezat la şapte ani după trecerea la cele veşnice), protosinghelul Damaschin a făcut parte din Comisia Arhiepiscopiei Bucureştilor care a aranjat (pus) sfintele moaşte în noua raclă şi a pregătit proclamarea solemnă a canonizării, la 21 mai 2006.

Lângă moaştele Sfântului Grigorie, ca şi ale Sfinţilor Mucenici Ştefan, Pantelimon, Lavru şi alţii, părintele Damaschin a privegheat de multe ori şi s-a bucurat împreună cu părinţii mănăstirii când, la stăruinţa arhimandritului Lavrentie, binevoitoarea familie Vizinteanu a dăruit o frumoasă raclă de argint şi alta (aflată în lucru) pentru moaştele sfinţilor mucenici păstrate în tezaurul mănăstirii.

Am apreciat că şi-a recunoscut limitele, fiind smerit şi realist. Pe patul de spital am observat cum lacrimile i-au scăldat ochii şi un regret mărturisit public exprima părerea de rău că n-a fost întotdeauna monahul ideal, că a vorbit prea mult şi s-a risipit în cele ale veacului de acum. Această căinţă însoţită de sinceritatea gândurilor înseamnă foarte mult înaintea lui Dumnezeu, adevăratul cunoscător al inimilor. Dorea mai multă linişte şi tânjea după chilia lui din mănăstire, dar mai ales după slujbele prevestite de glasul clopotelor şi al toacei.

În perioada de efuziune şi deschidere de după 1990, când a funcţionat la Căldăruşani Seminarul Teologic (1995-2002), părintele Damaschin Ştefan a predat dogmatică, istoria Bisericii Universale şi drept bisericesc. Mi-a spus cândva că a fost prea aspru în perioada aceea şi regreta faptul că unii dintre elevi n-au înţeles demersul pedagogic şi dorinţa lui de a-i învăţa lucruri folositoare şi esenţiale pentru viaţă.

Aveam să realizez că monahul profesor a fost de fapt iubit de elevi, chiar dacă uneori a fost dur - a se citi drept - în anii de şcoală. La spital, în zilele de suferinţă grea care au premers sfârşitului pământesc, atunci când s-a oficiat Taina Sfântului Maslu, printre slujitori se aflau mulţi dintre foştii săi elevi.

Regret că părintele Damaschin n-a lăsat scrieri despre istoria Căldăruşanilor. Cert e faptul că avea talent mult, grăitoare fiind rapoartele şi adresele pe care le trimitea periodic din partea mănăstirii Exarhatului de la Bucureşti. M-aş bucura mult să aflu că în chilia sa a fost un jurnal cu ziceri înţelepte şi însemnări zilnice sau chiar pagini multe cu gândurile unui monah care a avut ştiinţă de carte, talent şi inspiraţie.

De altfel, părintele Damaschin în timpul liber picta icoane pe sticlă, realizate frumos, fiind acestea rocodelia călugărească de care aminteau cărţile filocalice.

Iubea florile care împodobeau cerdacul din preajma chiliei, dar şi cele din spaţiul mănăstirii, se îngrijea personal de curăţirea şi înnoirea obiectelor de cult, strângea cu atenţie veşmintele şi se străduia să facă de toate, inclusiv să gătească, atunci când timpul îi îngăduia.

Avea răbdare şi intuiţie cu ucenicii de la spovedanie, mulţi la număr, iar unii cu pretenţii, pe care-i povăţuia cu multe cuvinte din Sfânta Evanghelie ori cu îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi, însoţite întotdeauna de iubirea şi tactul duhovnicului care aşteaptă întoarcerea lor.

Dar lupta şi strădaniile unui monah rămân cunoscute deplin doar de Dumnezeu, singurul care nu uită şi răsplăteşte întotdeauna cu milostivire.