Cartea exilului românesc

Acum vreun an, o anchetă provocată de o revistă literară îmi cerea să numesc care ar fi „cartea exilului românesc“ şi să-mi motivez, să-mi argumentez alegerea. Nu am fost în stare să răspund atunci anchetei, nu doar din criză de timp, dar nu am reuşit să mă opresc la o singură carte din producţia literară mult mai bogată decât credem a exilului românesc de după cel de-al doilea război mondial. Doar când am încercat să enumăr o parte din numele cele mai prestigioase ale exilului românesc din a doua jumătate a secolului trecut - de la Mircea Eliade la Horia Stamatu, de la Cioran la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ori de la Ionesco la Ilie Constantin -, mi-am dat seamă că şi numai a face lista cărţilor fundamentale scrise de aceştia era o întreprindere extrem de dificilă, înainte de a încerca vreo selecţie şi eventual ierahizare. Însă, am renuţat eu să răspund la acea anchetă, dar problema nu m-a părăsit, mi-a rămas înscrisă în minte, de unde iese la suprafaţă periodic. Acum, la un an distanţă, îmi dau seama că oricât de mult mi-ar fi plăcut - şi îmi plac! - o mulţime din cărţile exilului nostru postbelic, din anul 1974, cînd s-a întâmplat să-mi cadă în mână, „Dumnezeu s-a născut în exil“ de Vintilă Horia, în ediţia franceză care ar fi trebuit să fie consacrată de primirea Premiului Goncourt, această carte a devenit şi a rămas, probabil, cartea esenţială, definitorie pentru întregul exil cultural-literar. Mai întâi, desigur, pentru că este povestea exemplară a unui exil exemplar, cel al lui Ovidiu, trimis de împărat să îndure „sălbăticia“ de pe malurile Pontului Euxin. Un exil, într-un sens, invers celui îndurat de expatriaţii români după cel de-al doilea război mondial - vorbesc şi de exilaţii politici din vremea comunismului, dar şi de cei economici recenţi. În al doilea rând, pentru că este singura carte a exilului cu care regimul comunist s-a luptat, la propriu, la modul cel mai ofensiv cu putinţă. Celelalte cărţi, oricât de „periculoase“, erau numai împiedicate să vină în ţară, să nu ne tulbure cumva minţile cu aerul lor de libertate. Ei, bine, împotriva cărţii lui Vintilă Horia, regimul a ieşit la război în afara fruntariilor, reuşind să determine, prin diversiune şi dezinformare, armele sale predilecte, faptul nemaivăzut în întreaga sa istorie al neacordării premiului respectabilei Academii Goncourt cărţii pe care juriul a selectat-o prin laborioasele şi recunoscut corectele sale proceduri. Ne putem imagina cât de periculoasă a putut fi socotită această carte de către comunişti, dacă nu s-au putut opri, precum de obicei, la simpla boicotare a intrării şi lecturii ei în ţară. Dar, până la urmă, tot răul spre bine - tocmai această acţiune excepţională a regimului a mărit numărul cititorilor, de aici, din ţară, precum l-a sporit şi pe al celor străini, cartea intrând în anii şaizeci şi şaptezeci într-un intens proces de traducere şi în alte limbi de circulaţie mondială. Iar după Revoluţie, a venit şi acasă, îmbrăcată în hainele limbii române. Tocmai datorită acelei lupte idioate am ţinut şi eu, cu imensă emoţie, în mână acel exemplar din prima ediţie franceză, pe care l-am citit fără pauze de lectură într-o noapte febrilă. Şi, last but not least, mă opresc la această carte şi din motivul pur literar, exclusiv estetic, în cele din urmă esenţial atunci când vorbim despre o operă artistică, că este unul din cele mai frumoase, mai bine scrise romane din întreaga istorie a literaturii române. Poate mai mult decât oricărei alteia i s-ar potrivi vorba: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris...“