Casă ca un muzeu și istorii vrednice de păstrat

După ce Schitul Sihăstria a trecut prin încercarea mistuitoare a unui incendiu, noul egumen, Părintele Cleopa Ilie, a pornit prin câteva localități din apropiere pentru a cere sprijin în refacerea așezământului monahal. În predicile rostite cu înflăcărare, a vorbit despre suferința prin care trecuse obștea, chemându‑i la ajutor și comuniune.

După mărturisirea sa, Cuviosul Cleopa a poposit în cel puțin șase sau șapte sate. Într‑una dintre aceste vizite, a ajuns și în satul Rădășeni, unde a ținut o cuvântare plină de sensibilitate în biserica închinată Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Reacția sătenilor l‑a impresionat adânc, iar evocările sale, pe care le‑am auzit după mai bine de patru decenii, erau la fel de vii și păstrate cu grijă în adâncul inimii sale.

Ceea ce a urmat a fost un răspuns de o generozitate rar întâlnită - o dovadă că inimile acestor oameni simpli ascundeau comori mai prețioase decât aurul și argintul, comori de credință și jertfă.

A doua zi dimineață, cincizeci de căruțe încărcate cu alimente, covoare, perne, așternuturi și alte lucruri de trebuință s‑au îndreptat spre Sihăstria. Mulți dintre acești oameni au rămas acolo vreme de câteva luni, pentru a lucra la refacerea mănăstirii. Gospodarii satului, meșteri pricepuți în zidărie și tâmplărie, au confecționat elementele necesare clădirilor, iar femeile harnice au frământat lutul și au uns construcțiile din lemn ridicate în grabă, unele dintre ele rezistând până astăzi.

După mărturia Părintelui Cleopa, lucrul s‑a făcut zi și noapte, cu o dăruire exemplară. Au fost ridicate două corpuri de chilii, unul dintre ele având în capăt paraclisul cu hramul Sfinților Ioachim și Ana, distrus în întregime de flăcări, iar celălalt cuprinzând trapeza, bucătăria cea mare, beciurile și încăperi pentru viețuitori. Ambele au fost terminate până la venirea iernii, semn al unei strădanii și solidarități impresionante.

La începutul anilor ’90, corpul mai mare, care a fost folosit aproape o jumătate de secol, a fost înlocuit, în vremea starețului Victorin Oanele, printr‑o construcție nouă, mai spațioasă și mai trainică.

Din acele zile de trudă și jertfă, din sudoarea frunților și din lacrimile de bucurie ale împlinirii, s‑a născut o legătură, o comuniune de suflet între o obște monahală și una sătească, între rugăciunea chiliei și credința casei.

În acea perioadă s‑a statornicit o unire (conexiune) profundă între Mănăstirea Sihăstria și satul Rădășeni, consfințită prin inscripția de deasupra paraclisului de iarnă, unde Părintele Cleopa a scris că principalii ctitori sunt locuitorii Rădășenilor.

Amintirea acelor fapte s‑a estompat odată cu trecerea anilor, dar Dumnezeu și cuvioșii Sihăstriei n‑au uitat jertfa și râvna acelora care, venind de departe, au sprijinit obștea de pe valea pârâului Secu.

În Rădășeni trăia atunci un om rămas văduv, Gheorghe Câmpanu, care avea o singură fiică. El s‑a numărat printre vrednicii binefăcători ai refacerii Sihăstriei, vânzând o parte din proprietățile sale și păstrând doar casa părintească și o bucată de pământ pentru fata sa. Părintele Cleopa a prețuit cu recunoștință această jertfă, iar donatorul, simțind chemarea monahală, a devenit novice, apoi monah, fiind hirotonit ieromonah de Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, la recomandarea starețului Cleopa Ilie de la Slatina.

Acest binefăcător, ieromonahul Gherasim Câmpanu, a rămas la Mănăstirea Slatina, după întoarcerea Părinților Cleopa și Paisie la Sihăstria. A fost un duhovnic renumit, de o adâncă smerenie și rugăciune, care și‑a sfârșit viața în cinul monahal și a fost înmormântat în cimitirul Slatinei, aproape de zidurile voievodale, în ianuarie 1977.

Făcându‑și ucenicia sub povățuirea monahilor sihăstreni, Gheorghe Câmpanu a fost călugărit în ziua de 2 septembrie 1947 de către arhimandritul Cleopa Ilie (schimbându‑i‑se numele în Gherasim), iar la hramul mănăstirii, „Nașterea Maicii Domnului”, în același an, a fost hirotonit ierodiacon de către Episcopul-vicar Valerie Moglan Botoșăneanul.

Când Patriarhul Justinian Marina i‑a cerut Părintelui Cleopa să refacă Mănăstirea Slatina din ținutul Fălticenilor, ierodiaconul Gherasim Câmpanu a făcut parte din ceata celor 30 de monahi care l‑au însoțit în ctitoria lui Lăpușneanu. La Slatina, ca și la Sihăstria, Gherasim Câmpanu a muncit mult. Ordonat, gospodăros, harnic și evlavios, ierodiaconul Gherasim s‑a așezat la picioarele Sfinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie, de la care a deprins taina duhovniciei. Călugăr iubitor al bunelor rânduieli și al slujbelor, a învățat tipicul și cântarea, stând în preajma stranei pe lângă vestiții cântăreți și tipicari ai obștii. Acolo, ca într‑o facultate de teologie, a învățat cele neștiute de el, completate cu multe citiri, până la miez de noapte, la lumina palidă a lumânării din singuratica‑i chilie. Purtarea lui l‑a făcut pe arhimandritul Cleopa Ilie să‑l recomande pentru primirea Tainei Preoției. A fost hirotonit ieromonah la 12 iunie 1950 de către Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Sebastian Rusan, în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Fălticeni. Același mitropolit îl orânduiește duhovnic la Mănăstirea Slatina, începând cu 13 iunie 1950, ocupându‑se de spovedania mirenilor. Până la 18 ianuarie 1977, când s‑a mutat la cele veșnice, a fost permanent căutat de credincioși pentru rugăciuni și mărturisire. Era milostiv, nevoitor, primitor de străini și iubitor al pravilei. S‑a apropiat mult de părintele ieroschimonah Paisie Olaru, dar și de părintele Cleopa și de ceilalți viețuitori ai Slatinei. La stăruința și invitația sa, părinții Paisie și Cleopa, împreună cu alți monahi vestiți (Antonie Plămădeală, Adrian Hrițcu, Emilian Olaru, Daniil Sandu Tudor, Dionisie Udișteanu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, Dosoftei Muraru) au vizitat satul natal, unii chiar slujind la Rădășeni cu diferite prilejuri. De altfel, legătura credincioșilor din acest sat cu multe mănăstiri și schituri din Moldova este arhicunoscută.

Casa părintelui Gherasim, rămasă fiicei și familiei acesteia, a devenit un loc de popas pentru călugării aflați în drum spre spital ori spre Sihăstria sau alte mănăstiri. Acolo au găsit răgaz adesea mari duhovnici, între care Sfinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, împreună cu monahii din acea perioadă.

Fiica sa, Catinca, căsătorită cu Alexandru Perju, om gospodar și temător de Dumnezeu, a avut cinci copii: Costel, Elena, Adriana, Danusia-Cornelia și Gelu-Sandu. Trecută la Domnul în 27 noiembrie 2005, a fost până în ultimele sale zile o femeie evlavioasă și primitoare de străini. Ea i‑a găzduit de nenumărate ori, iar amintirea acelor vizite sfințitoare s‑a păstrat vie în familie.

Atât Catinca (Perju), cât și copiii ei au păstrat cu emoţie amintirea chipurilor și cuvintele acelor mari Părinți ai Bisericii.

Grație unor suflete alese, care au prețuit aceste amintiri ca pe niște comori sfinte și le‑au păstrat cu grijă în inimă și în scris, povestea nu s‑a pierdut în valurile uitării.

Principalul cronicar al acelor vremuri rămâne colonelul Costel Perju, apropiat al Bisericii și prieten al lumii monahale, primul nepot al părintelui Gherasim, care a păstrat și consemnat mărturii de mare preț.

Urmărind cu atenție firul acestor povestiri, am aflat din mărturii repetate că părinții de la Slatina, atunci când porneau spre Sihăstria, spre via de la Cotnari, ori către vreun medic vestit din Fălticeni, Suceava sau Iași, obișnuiau să poposească în această casă. Cuvintele pe care le rosteau erau plămădite din dragoste și înțelepciune, cuvinte care schimbau vieți și întăreau credința oamenilor.

Și nu erau doar cuvinte rostite la înălțimea duhului - sfinții aceștia trăiau simplitatea și smerenia în fiecare gest mărunt al vieții de toate zilele, arătând prin fapta lor că sfințenia se împletește firesc cu viața zilnică.

Când rămâneau mai mult de o zi, nu se fereau să ajute la treburile gospodărești - tăiau lemne, făceau curățenie, ori ajutau la întreținerea gospodăriei, aducând un duh de rugăciune și simplitate măreață.

Din acest punct de vedere, colonelul Costel Perju mărturisește că Părintele Paisie Olaru se dovedea un om de o pricepere rară. Se știe că provenea dintr‑o familie de gospodari harnici și temători de Dumnezeu, ceea ce se oglindea în tot ce făcea.

A rânduit Pronia ca această casă să rămână în picioare până astăzi, ca o mărturie vie a unei epoci de sfințenie trăite în taină.

Ea a fost inclusă într‑un album dedicat localității Rădășeni, în care sunt prezentate șapte sau opt case ce i‑au găzduit odinioară pe marii părinți duhovnici ai Moldovei, între care și pe cunoscutul Părinte Cleopa Ilie.

Am putea spune, fără teama de a greși, că locuința familiei Perju - fiica părintelui Gherasim Câmpanu - a fost binecuvântată prin prezența a trei mari sfinți mărturisitori ai perioadei comuniste: toți legați de Mănăstirea Slatina și unul de Schitul Prodromu, care au rămas până astăzi ocrotitorii tainici ai acestui loc.

Unii dintre rădășenenii care ajutaseră la refacerea Sihăstriei au fost înmormântați cu binecuvântarea și rugăciunea Părintelui Cleopa.

La înmormântarea gospodarului de frunte, Costache Sofica, trecut la Domnul în anii ’70 ai secolului XX - Părintele Cleopa a lăcrimat și s‑a rugat fierbinte ca cerurile să se deschidă pentru sufletul celui ce privise spre Sihăstria cu atâta iubire și fapte bune.

Nimic nu a fost întâmplător - iar peste ani, în ziua când s‑au împlinit treizeci și cinci de ani de la mutarea la cele veșnice a Sfântului Paisie Olaru, casa înnoită a familiei Perju, în care au poposit Sfinții Paisie, Cleopa, Petroniu și mulți alți părinți de la Slatina și Sihăstria, a fost binecuvântată, după lucrări de refacere.

După aproape doi ani de muncă și osteneală, urmașii acestor vrednici creștini au refăcut și înfrumusețat locuința, adăugând la strălucirea și demnitatea de odinioară.

Casa constituie o invitație tăcută la reculegere și amintire, ca o oază de liniște și lumină în zbuciumul lumii, chemându‑ne să ne oprim din graba zilelor și să ascultăm glasul trecutului care ne vorbește despre veșnicie.

Așezată deoparte de drumul principal și ferită de agitația cotidiană, casa îndeamnă la reculegere, la meditație și la o adâncă cunoaștere a istoriei Bisericii, evocând vremurile de la sfârșitul anilor ’40 și ’50, când asemenea popasuri filocalice erau izvoare de lumină duhovnicească în plin întuneric al prigoanei comuniste.

Nu departe de casa cu pricina se află o biserică încărcată de istorie, cu peste patru veacuri de existență, ctitoria voievodului Ștefan Tomșa al Moldovei.

La numai un kilometru și jumătate depărtare se zărește o altă biserică, mai tânără, în care se păstrează o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată la Muntele Athos la sfârșitul secolului al XIX‑lea și adusă aici în chip minunat.

Toate acestea sunt semne ale binecuvântării lui Dumnezeu, dar și ale cercetării și ocrotirii Sfântului Cuvios Paisie Olaru, mai ales în primul an al cinstirii sale în rândul sfinților.

Astfel, în continuitatea firească a vremurilor și în țesătura nevăzută a harului, casa familiei Perju din Rădășeni rămâne o mărturie vie a comuniunii între cer și pământ, între rugăciunea monahilor și credința simplă a satului.

Într‑o continuitate a amintirii lor și a binecuvântărilor revărsate asupra locului, locuința familiei Perju din Rădășeni rămâne un frumos exemplu de comuniune creștină - monahală și sătească deopotrivă, chemând la păstrarea și prelungirea unei tradiții sfinte, izvorâte din iubire și dăruire.