Cât de veche este tradiţia înroşirii ouălor

În fiecare familie creştină, cu prilejul celei mai mari sărbători din calendarul creştin, Învierea Domnului sau Paştile, la loc de cinste pe masă se află ouăle roşii. Pentru creştini, oul înroşit aminteşte, în primul rând, potrivit tradiţiei, de Jertfa Mântuitorului Hristos de pe Crucea Golgotei şi de sângele scurs în urma Răstignirii peste ouăle aşezate lângă Cruce.

Aceasta nu înseamnă însă că tradiţia înroşirii ouălor a început odată cu acest moment foarte semnificativ pentru istoria lumii, în general, şi a creştinismului, în special. Chiar dacă are alte semnificaţii, această tradiţie este cu mult mai veche. Chinezii, de pildă, foloseau ouăle roşii în cadrul anumitor ritualuri de cult cu 2.000 de ani înainte de Hristos, dar ca o moştenire cu mult mai veche.

De altfel, la multe popoare în Antichitate, misterul creaţiei se leagă de ou; în multe părţi ale lumii s-a crezut din vremuri străvechi că universul, lumea în care trăim şi implicit omul s-au născut dintr-un ou, din acel ou cosmic. Legat de semnificaţia oului cosmogonic, reţinem că şi astăzi, în multe tradiţii şi locuri, oul face parte dintre simbolurile şi emblemele reînnoirii naturii şi vegetaţiei. Centrul de difuziune a acestui mit al oului cosmogonic trebuie căutat, probabil, în India sau Indonezia. De asemenea, el este prezent şi în Polinezia, Iran, Grecia, Fenicia, Letonia, Estonia, Finlanda, la anumite populaţii din Africa de Vest, în America Centrală şi pe coasta de vest a Americii de Sud (M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, 1992, p. 378). Toate emblemele vegetaţiei şi mai ales ale Anului Nou, când brazii sunt împodobiţi, între altele, cu ouă sau coji de ouă (vezi pe larg ibidem, pp. 378-379), rezumă, într-un fel, mitul creaţiei periodice. În consecinţă, în asemenea ansambluri mitico-rituale, ideea de bază nu este "naşterea", ca în cosmogonia brahmanică, de pildă, ci repetarea naşterii exemplare a cosmosului, imitarea cosmogoniei (ibidem, p. 379).

De altfel, există multe asemenea exemple de folosiri rituale ale oului care reliefează faptul că oul garantează posibilitatea de repetare a actului cosmogonic primordial, respectiv creaţia. În acest sens, amintim cu precădere rolul lui în ritualurile agricole, care a supravieţuit până în zilele noastre. De pildă, pentru a facilita încolţirea seminţelor şi creşterea plantelor, ţăranul finlandez poartă un ou în buzunar pe durata semănatului sau aşază un ou sub brazdă. La rândul lor, estonienii consumă ouă în perioada aratului, iar suedezii aruncă ouă pe câmpurile arate. Când seamănă inul, germanii îi adaugă uneori ouă sau aşază un ou pe câmp sau consumă ouă cât ţine semănatul. Tot la germani există obiceiul de a pune în arătură ouă sfinţite de Paşti la biserică (ibidem, p. 380).

Credinţa străveche în existenţa Binelui şi Răului, identificate în creştinism mai târziu cu Dumnezeu şi diavolul, s-a păstrat şi în legătură cu oul, în sensul că din acesta a apărut Binele, identificat cu ceea ce înseamnă creaţia, dar se poate naşte şi Răul, adică diavolul, prin folosirea anumitor practici rituale. Din credinţa aceasta că oul conţine în sine şi Răul, s-a ajuns la vopsirea oului în roşu, culoarea roşie simbolizând focul atât ca realitate fizică, cât şi ca divinitate protectoare împotriva duhurilor rele, adorată de multe popoare dintre cele mai vechi.

Focul era adorat la caldeeni ca un zeu superior chiar Soarelui, iar modul în care era conceput şi atributele care i se confereau îl apropiau foarte mult de Agni, zeul focului din perioada vedică a Indiei (vezi Fr. Lenormand, La Magie chez les Chaldéens et les origines accadiennes, Paris, 1874, pp. 169-173). Caldeenii îl invocau pe acest zeu în descântecele lor ca pe cel mai mare adversar al diavolului, singurul care poate să-l alunge şi să risipească toate farmecele: "Tu, care alungi duhurile necurate, care îngrozeşti pe cei răi, Focule, nimicitor al duşmanilor, armă teribilă, care alungi ciuma..." (ibidem, p. 170). Conceput ca o putere care alungă duhurile necurate şi simbolizat prin culoarea roşie, deci, focul a fost asociat oului din care a apărut lumea. Multă vreme, pentru vechile popoare, oul roşu conţinea în sine creaţia pură, protejată de primejdiile Răului, şi anume prin puterea focului, simbolizat de culoarea roşie.

Mai încoace, la ruşii din părţile munţilor Urali, oul roşu se folosea ca amuletă, ca protector împotriva spiritelor rele. Astfel, aici se confecţionau ouă din pietre semipreţioase, de diferite culori, între care şi roşii, de dimensiuni foarte mici, şi se purtau ca fetişuri la ceas, cum se poartă mărţişoarele. Ele ne amintesc, de altfel, de ouăle de piatră vopsite cu roşu, din mormintele preistorice, îngropate cu mortul ca un fetiş care să-l apere pe cel decedat de forţele demonice (cf. A. Gorovei, Ouăle de Paşti. Studiu de folclor, ed. a II-a, Bucureşti, 2001, p. 28).

Şi în tradiţia noastră românească, oul roşu apare ca protector împotriva diavolului. Păstrate în casă, ouăle roşii apără de răutăţi şi de farmece (cf. Em., E. şi C. Novacoviciu, Din comoara Banatului. Folclor, III, Oraviţa, 1926, p. 17). Ca să ferească roadele de piatră, podgorenii leagă primăvara viţa-de-vie cu salcie de la Florii sau îngroapă un ou roşu din Vinerea Mare. Mulţi săteni poartă cu ei, în toate zilele, ca o amuletă sfântă şi apărător împotriva diavolului, de la Paşti până la Înălţare (Ispas), un ou roşu cu care au fost la biserică în noaptea de Paşti (T. Bălăşel, Ouăle roşii. Legende, tradiţii, credinţe, datine şi ziceri, "Şezătoarea", vol. XVII ş1915ţ, p. 23; apud A. Gorovei, op. cit., p. 27).

Alături de cruce, în evlavia credincioşilor, oul roşu a rămas ca simbol al biruinţei contra diavolului. Odată cu menţinerea şi folosirea oului roşu, subliniază Artur Gorovei, "creştinii au introdus şi culoarea roşie în cultul lor. Dacă papa de la Roma poartă mantie de purpură, Biserica noastră, care nu admite veşminte albe, ca la preoţii catolici, a adoptat culoarea roşie în odăjdii, iar anumite feţe bisericeşti poartă, în semn de autoritate, brâu şi culion de culoare roşie" (A. Gorovei, op. cit., p. 29).

La noi, la români, şi nu numai, când te gândeşti la sărbătoarea de Paşti, îţi vine în minte imediat imaginea ouălor roşii. Pretutindeni, cei care merg la slujba Învierii se spală cu apă proaspătă în care s-a pus măcar un ou roşu şi câţiva bani de aur sau argint, în eventualitatea în care au. Oul roşu înseamnă să fie uşori şi sănătoşi ca oul, să le meargă bine pe parcursul anului şi să fie curaţi ca aurul sau argintul. Acelaşi lucru se face şi în ziua de Paşti, înainte de a merge la biserică (ibidem, p. 40). În ziua de Paşti, fiecare creştin trebuie să dea preotului şi altor prieteni şi rudenii câte un ou roşu, zicându-le: "Hristos a înviat!", iar cel care primeşte trebuie să răspundă: "Adevărat a înviat!"

După Sfânta Liturghie din prima zi a Învierii, mergând acasă, credincioşii se aşază la masă. După ce gustă din pască şi din celelalte lucruri sfinţite, ciocnesc ouăle roşii. Întâi ciocnesc soţii. Nevasta întinde oul şi bărbatul, zicând: "Hristos a înviat!", ciocneşte, iar nevasta răspunde: "Adevărat a înviat!". Apoi urmează să ciocnească părinţii cu copiii şi tot la fel, părinţii cu celelalte rude, prieteni sau cunoştinţe aflate la masă. Regula generală este că dreptul de a lovi îl are bărbatul cel mai bătrân, în vreme ce femeia şi cel mai tânăr trebuie doar să ţină oul, pentru a fi ciocnit (ibidem, p. 49).

Obiceiul ca oul să fie oferit celui care l-a spart i-a determinat şi îi determină pe unii să-şi pregătească din timp pentru Paşti "ouă tari", cu care să spargă ouăle obişnuite. E foarte adevărat, aceştia nu se bucură de prea multă apreciere din partea semenilor lor. Dimpotrivă, există în popor credinţa că ei se încarcă de păcate şi că, pe cealaltă lume, ouăle astfel câştigate le vor mânca împuţite, cu viermi şi cu venin. "Ouă tari" sunt cele de raţă, gâscă şi de curcă. Există şi unii cu mult mai vicleni, însă care folosesc ouă înroşite, confecţionate din lemn sau umplute cu smoală (ibidem, p. 51).

pr. Nicolae Achimescu, profesor universitar de

istoria religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi