Căutând drum în zbuciumul vieţii

Exilat din mănăstire, închis pentru felurite pricini (la modă în vremea respectivă), ieromonahul Antonie Plămădeală a păstrat o legătură de suflet cu Mănăstirea Slatina din ţinutul Fălticenilor, în special cu familia preotului Petru Ciobanu şi a preotesei Angela, care l-au înţeles, preţuit şi ajutat.

Corespondenţa anilor â50 şi â60 ai veacului XX, păstrată în mare parte, descoperă amănunte inedite ale vieţii viitorului mitropolit care a cunoscut efectiv lipsurile, umilinţa şi marginalizarea.

Şomer multă vreme, fără buletin de Bucureşti, rămas înscris încă în scriptele (actele) comunei Drăceni (denumirea de atunci a comunei Slatina de astăzi) doar cu viză de flotant, trăia în Bucureşti de azi pe mâine. În această luptă cu viaţa a solicitat de câteva ori ajutorul unor confraţi din cinul monahal sau împrumuturi din partea familiei părintelui Petru Ciobanu. În unele scrisori, ieromonahul Antonie Plămădeală mulţumeşte pentru ajutorul venit exact la vreme...

După cum spunea... nu mai avea bani nici de tramvai. Locuia într-o cămăruţă modestă, plătind destul de mult pentru ea, încălzindu-se iarna cu lemne sau cărbuni, fără să-şi permită "luxul" de a avea în încăpere temperatură mai ridicată de 20 de grade. Şi asta doar la sărbători!

În această atmosferă sumbră, fără mari deschideri şi promisiuni pentru viitor, Antonie Plămădeală plăsmuia entuziast planurile unei opere literare, ale unui roman care avea rădăcini tocmai la Slatina, în Munţii Stânişoarei.

Corespondenţa acelei perioade vorbeşte despre planurile viitorului scriitor şi ierarh aflat în căutarea subiectului:

Dragii mei,

Aş fi bucuros dacă mi-aţi putea răspunde la câteva întrebări. (V-am luat aşa dintr-odată, ca să vă sperii. Liniştiţi-vă. Gata?)

M-am gândit să scriu ceva şi vreau să plasez acţiunea primului capitol (restul se vor petrece în Bucureşti) în Drăceni sau Găineşti. Iată ce mă interesează:

Când a ajuns frontul din 1944 în Drăceni şi Găineşti?

Dacă nu cumva înainte de a ajunge acolo, a rămas o vreme stabilizat pe linia Negrileasa - Stulpicani - Humor - Fălticeni - Dolhasca - Paşcani (sau aproximativ aşa). Deci m-ar interesa dacă Drăcenii sau Găineştii (sau numai unul din două) au rămas un timp o pungă de nemţi - români încercuiţi de trei părţi de ruşi. Dacă a fost aşa, pe unde s-au retras nemţii şi românii şi cam la ce dată? (ziua şi luna)

Dacă erau prin păduri partizani, fugari, dezertori. Numărul lor aproximativ şi unde erau adăpostiţi? Aveau arme? Atacau? Cine administra satul în această perioadă? Dacă s-au refugiat unii cetăţeni şi încotro? Şi când? Unde era comandamentul german şi român? Din ce direcţie au venit ruşii? Şi când? În ce direcţie au plecat nemţii? (Ce efectiv de trupe nemţeşti şi româneşti erau în Drăceni - Găineşti - eventual Mălini.) Cum era vremea atunci? Noroi, ploaie, zăpadă, soare de primăvară etc.

Dacă autorităţile satului erau refugiate şi de când, şi încotro (preoţi, învăţători, primari, jandarmi, perceptori etc.).

Ştiu că voi nu eraţi pe vremea aceea acolo, dar puteţi afla uşor aceste date întrebând pe sătenii care au luat parte la aceste evenimente. Mă interesează orice amănunte legate de acea perioadă, respectiv exact până la intrarea ruşilor în sat. Capitolul meu se încheie cu aceasta. Dacă aflaţi deci unele amănunte în legătură cu starea de spirit a populaţiei, problema hranei, a îmbrăcămintei, a mobilizărilor de ultimă oră, a dezertărilor, a obligaţiilor de corvoadă, a atitudinii unor comandanţi germani şi români, nu fiţi zgârciţi şi scrieţi-mi-le. Poate că şi Părintele Daniel îşi mai aduce aminte cum au minat (sau cum au vrut să mineze) nemţii Mănăstirea (Slatina, n.n.).

De asemenea, indicaţi-mi nişte nume de familie (şi de botez, mai specifice) de pe acolo, care ar putea avea rezonanţe liberale.

Mă întreb de ce nu m-am interesat de toate aceste lucruri cât am fost pe acolo? Poate că nu credeam sincer că într-o zi mă voi hotărî să scriu. Sau poate că nu m-am gândit că o să-mi dea prin cap să plasez o acţiune acolo. Aş vrea să o plasez acolo tocmai că am nevoie de o pungă încercuită (vreau să ştiu exact şi cât timp a durat încercuirea şi de unde se aprovizionau). Îmi amintesc vag din unele discuţii, că acolo ar fi fost o asemenea pungăşie că nemţii s-ar fi retras peste munţi prin fundul Găineştilor şi apoi peste Stânişoara, peste care făcuseră şi o şosea. Mălinarii trebuie să ştie de ce au tăiat nemţii un drum şi prin pădurea spre Slatina - Râşca. Unde îi ducea? Sau îi aducea spre Stânişoara? (Am văzut şi eu acest drum.) Unde erau ruşii când ei făceau aceste drumuri? (Şi cine le-a lucrat?) Aveau nemţii cumva barată ieşirea spre Fălticeni - Paşcani - Tg. Neamţ? Asta mi-ar conveni pentru ceea ce am eu de gând să scriu.

Dincolo de Stânişoara, jos, pe valea Bistriţei, în ce localitate ajunge drumul? Pe unde trece Bistriţa, şi unde duce? Mai clar, iată ce situaţie mi-ar conveni mie: Dacă această linie a frontului rusesc n-a fost exact aşa, rectificaţi-o şi spuneţi-mi la ce dată a fost şi cât a durat. Punga e vizibilă, nu? Dar oare a existat ea? Dacă a existat, ce mă fac?

Trebuie să fi existat! O spune terenul. După această schemă, într-adevăr singura ieşire era drumul peste Stânişoara. Şi încă ceva:

1. Îmi trebuie o hartă a dealurilor din jurul Drăcenilor, până spre Găineşti, cu numele lor (dealuri, obcine, picioare mari importante, locuri cunoscute de stâni etc).

2. Drumul peste Stânişoara unde duce? Spre ce liman îi scotea pe nemţi? Puteau trece spre Ardeal pe acolo? (Asta mă interesează foarte mult. Eroul romanului acestor locuri va trece spre Ardeal cu ultimele rămăşiţe nemţeşti. N-aveţi grijă, pe urmă se va întoarce.) Nume de localităţi, şosele, dealuri, munţi, legate de acest drum.

3. Nume de comandanţi nemţi şi români care au operat în Drăceni - Slatina - Găineşti.

4. Ce împuşcături s-au întâmplat acolo? Ştie părintele diacon Gherontie, cel de la poarta Slatinei. A fost martor acuzator într-un proces. Ştie şi părintele Daniil mi se pare. Poate că ştiu şi oamenii din sat. Sper că nu vă cer un lucru prea greu. Câteva discuţii cu bătrânii care rămăseseră în sat (cu cei deştepţi) şi cu femei care exagerează puţin.

Am nevoie de aceste date neîntârziat, ca să mă apuc de scris. Ce Dumnezeu! Bate bătrâneţea la uşă şi nu am făcut nimic încă! Dacă vă va interesa, într-o viitoare scrisoare vă voi schiţa şi acţiunea pe care vreau s-o plasez acolo. Poate că îmi veţi da şi ceva sugestii, amănunte, corecturi.

Să aştept?

*

Cu buletinul sunt tot în aşteptare. Probabil inutilă. Cultele au intervenit la Interne, dar se pare, fără speranţe. E o lege teribilă asta cu intrarea în Bucureşti. Mai am flotant până la 6 decembrie. Oare după aceea voi veni la Fălticeni? Numai dacă mă vor trimite. Altfel voi face iarna aici, şomer (de fapt, voi lucra la acest roman pe care în cea mai mare parte îl am în cap).

*

Pe la voi trebuie să fi nins. Dar cum aveţi lemne, e aşa de bine lângă sobă! Doamna Zaharescu ce face? Oare voi ştiţi că mi-e dor de voi, de acele zile şi seri petrecute cu voi, acolo, sau dincolo, la mine în chilia cu geam spre răsărit?

Nu mai fiţi zgârciţi şi răi (după legea talionului).

Scrieţi-mi şi asiguraţi-mă de aceeaşi prietenească bunăvoinţă şi căldură cu care m-aţi obişnuit şi cu care şi eu v-am înconjurat din prima clipă.

Leonea

(Scrisoarea din 9 noiembrie 1959, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)

Dragii mei,

Sunt foarte, foarte mâhnit. Mâhnirile vin ca ploile, ca ceaţa, ca molima. Pe tăcute. Şi ţi se bagă în suflet, unde te cariază încet, până te distrug, până te slăbesc. Vreau să nu fiu mâhnit, să mă depăşesc. Dar mi-e din ce în ce mai greu. Nu mai pot nici scrie şi asta mă torturează mai mult ca orice. Se împlinesc în curând doi ani de când stau fără identitate civilă şi socială. M-am săturat de amânări şi de respingeri şi de oameni, vai, de oameni! Înţelegeţi? De oameni care te amână de la o săptămână la alta, de la o lună la alta şi când te duci, abia îşi mai amintesc de tine. Tu crezuse-şi că în timpul aşteptării tale ei s-au ocupat de problema ta!

Chiricu, domnul de la culte care se ocupa de buletinul meu, a dispărut. Unde? Nu se ştie. Poate la vechea lui ocupaţie. Nu vrea nimeni să spună unde e. "Nu m-a autorizat să dau cuiva adresa lui" - mi-a spus Rodeanu, directorul împuterniciţilor. Aşa că nici de planul romanului nu mai ştiu cum să dau. La ESPLA, dar la cine etc.

Sunt deci foarte supărat. În plus, fiind supărat, îmi dau seama şi de greutăţile obiective care nu mă lasă să scriu: Suntem în casă şapte, fiecare cu problemele lui, cu planşe, cu haine, cu etc. etc. Fiecare are ceva de spus, iar eu nu mai găsesc timp şi linişte pentru scris. Dacă scriu în hărmălaie, iese schematic şi trebuie rescris. Oare voi mai avea şi eu cândva camera mea? Vă spun drept că am început să mă îndoiesc.

Dispărând Chiricu, probabil şi şansele mele de intrare în Bucureşti au scăzut substanţial. El mă susţinea. Ce voi face? Cred că voi veni la Fălticeni, numai ca să viu undeva, să mă aşez undeva. Dar voi găsi acolo o cameră şi o ocupaţie cât de modestă? Iată probleme! Încep să mă copleşească, încep să-mi sape la temelia încrederii în mine. Să mă împac cu situaţia şi cu mediocritatea? Probabil asta voi şi face.

Îmi pare bine pentru voi că vă plimbaţi: Vatra Dornei, Rădăuţi, Braşov, Bucureşti şi îmi pare rău pentru mine că nu voi putea veni la Braşov. Sunt mereu în aşteptare. Dar cum de v-aţi hotărât să mergeţi la Braşov? Mi se pare cam repede, dar nu e repede. De la Drăceni, călătoriile nu-s niciodată prea dese.

Îmi spuneţi că... George merge mereu la Găineşti. De ce? A murit Şulea pe jumătate?

Adrian n-a mai venit!

Vă rog să transmiteţi doamnei Zaharescu, lui Pavel şi lui Adrian cel mic toate gândurile mele bune. Să nu mă invitaţi la Braşov, dar să-mi scrieţi, fie de acolo, fie de acasă, după întoarcere.

Recitesc acum Război şi pace al lui Tolstoi. Nu voi putea niciodată scrie ca dânsul. Şi mai citesc jurnalul lui Amiel, un scriitor de... jurnal. A scris 174 volume de jurnal, totalizând 17.000 de pagini. Am un volum de culegeri, în franţuzeşte.

Mai daţi-mi curaj.

Altceva: mi-am cumpărat o stofă de pantalon şi pantofi. Iar pantofii sunt prea eleganţi (sâc).

Am început să-mi vând unele cărţi de teologie (când am cui).

Am dat la lucru pulovărul negru (am văzut linia unuia alb, vechi) şi cred că peste vreo săptămână va fi gata.

În privinţa pulovărului alb, deşi mă invitaţi să nu-mi fac iluzii, îmi voi face. (Invitaţie la efort? Nu, glumesc!)

Vă doresc petrecere bună la Braşov. Sper ca această scrisoare să vă găsească încă la Drăceni.

Ne vom vedea după Crăciun la Bucureşti. Pe la Cazacu - Galea n-am mai fost de mult.

Mai scrieţi-mi. Sunt singur şi trist acum. Şi vremea e tristă. Adâncă. Potrivită interiorizărilor. Numai că pe mine, acum, interiorizările mă dezavantajează. Ar trebui să mă menţin la suprafeţe neînsemnate, ca să uit că nu sunt nimic şi că perspectivele îmi sunt tot nimic. Nimic.

Uneori viaţa e tristă, greu suportabilă. Aş vrea soare, încredere, veselie, oameni, oameni.

Vă îmbrăţişez

Leonida P.S.: Ar trebui să rescriu această scrisoare care caută numai în jos, dar o las aşa. Mă exprimă exact. L

(Scrisoarea din 6 decembrie 1960 aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)

Printre aceste încercări şi preocupări, ieromonahul Antonie Plămădeală a căutat un drum în viaţă. Nu i-a fost uşor. Greu înţeles de cei din preajmă, ajutat în momentele cruciale prin osârdia unor prieteni de suflet, a rămas întotdeauna un luptător, deşi avea uneori accente pesimiste, de altfel lesne de înţeles pentru cei care-i urmăresc cu atenţie itinerarul vieţii. Luptând cu mult curaj şi nădejde, a biruit până la urmă întunericul din juru-i.

Aceasta este o parte din povestea fascinantă a vieţii unui luptător.