Căutarea lui Dumnezeu în carcera unei dictaturi

Am studiat teologia la Sibiu și București, la începutul anilor ‘80, pe când comunismul se pregătea, fără să ne spună, de obștescul său sfârșit. Totul se afla sub supravegherea Secu­rității. Oricine intra în și ieșea din școala peiorativ poreclită „fabrica de popi” făcea obiectul unei stricte monitorizări. Oficial, denumirea celor două „institute teologice de grad universitar” viza exclusiv „pregătirea personalului de cult”. Ceva funcțional, controlat, canalizat spre o menire marginală... Comunismul prevedea dispa­riția treptată a religiei. În teoria lui revoluțio-­ nară, Biserica nu e decât o „rămășiță” a unui trecut sortit uitării, în paradisul socie­tății fără clase. Evident, nu toți studenții simțeau această presiune. Biserica Ortodoxă Română era o lume „mică”, aruncată la marginea nevăzută a „socie­tății socia­liste multilateral dezvoltate”.

Totul - la cele două institute - părea scos din timp. Manualele fuseseră aprobate cu decenii în urmă, la atotputernicul Departament al Cultelor. Profesorii nu prea ieșeau din litera lor. Și erau, ca și studenții, aproape etanș separați de lumea liberă: nu puteau călători în Occident decât câțiva. Bibliotecile erau bogate în titluri, dar nu și în noutăți editoriale. Practic, dispozitivul intelectual al Bisericii fusese criogenizat. Cu toate acestea - sau tocmai din cauza atâtor constrângeri -, stu­denții buni vânau fiecare ti­tlu ajuns totuși în țară, citeau asiduu, se foloseau de marile enciclopedii teologice, frecventau intensiv colecțiile patristice. Nu aveau nici internet, nici computere, nici telefoane inteligente: până și o fotocopie de text avea semnificația unui act clandestin, încărcat de obscure pericole.

Chiar dacă nimic nu putea scuza aberația comunismului, ea opera ca un stimulent ascetic, făcând din sobrietatea studiului temeinic un refugiu psihologic salutar. Îmi aduc aminte că stingeam lumina la biblioteca sibiană, deschisă până la ora 22:00. La Bucu­­- rești, începând cu anul III de studii, împrumutam adesea cărți „pentru acasă”, fie de la părintele Ioan Avramescu, bibliotecarul afabil și erudit al institutului, fie din mâinile reticente, căci precaute, ale părintelui arhi-­ man­drit Grigore Băbuș, care păstorea vasta și tăcuta bibliotecă a Sfântului Sinod, în curtea Mănăstirii Antim.

În ce mă privește, anii aceia au cuprins cel puțin un paradox. Teroarea explicită (prin care a sădit frica și obediența la nivel macrosocial) se exercitase între 1948 și 1964. În anii ‘80, comunismul românesc simula „normalitatea”, bazându-se pe convingerea că lumea înțelege iluzia ei. Eu n-am înțe­les-o. M-am comportat ca și cum Constituția RSR și lău­dăroșeniile PCR cu privire la „grija pentru om” puteau fi citite literal. Așa se face că, făcând-o pe „niznaiul”, am corespondat cu savanți (mai ales patrologi) occidentali, primind prin poștă cărțile lor și chiar devenind, fără aprobarea cuiva, membru al Asociației Internaționale de Studii Patristice. Evident că aceste mișcări libere în acvariul dictaturii m-au abonat (cum aveam să aflu abia după căderea regimului comunist) la un dosar de urmărire operativă: eram un element suspect, trebuia așadar să fiu controlat la fiecare pas. Și totuși, cum să te lași otrăvit, la 23, 24 de ani?
Eram - ca și alți colegi de promoție (dintre care câțiva au ajuns chiar episcopi!) - îmbă­tați de propria tinerețe, de parfumul primăverii, de sentimentul că libertatea de a-L căuta pe Dumnezeu nu poate fi împiedicată decât temporar. Și aveam dreptate! Fără să cunoaștem viitorul, intuiam poate că mascarada marxist-leninistă are zilele numărate. De altfel, chiar și căzuții „îngeri păzitori” ai lumii bisericești (cenzori, ofițeri de Securitate deghizați în „inspectori pentru culte” și alții asemenea lor) dădeau semne de blazare: pe stomacul gol, până și ei, gardienii sistemului, își pierduseră zelul concentra­ționar și „credința” politică. Tot mai mult, „misiunea” lor se fleșcăia într-un soi de rutină neglijentă.

Din acei ani am dedus ceva: dacă ești harnic și dornic să performezi intelectual, o poți face până și în chingile unei dictaturi atee. Vecerniile studențești de la catedrala sau capela mitropolitană din Sibiu, ori Sfintele Liturghii oficiate la biserica bucureșteană cu hramul Sfintei Ecaterina ne dădeau măsura forței supraistorice pe care Biserica lui Hristos, în pelerinajul ei terestru, o transmite fiecărei noi generații de creștini.

În fața bimi­lenarei memorii eclesiale, jalnicul avatar comunist își dezvăluia sensul spiritual profund: acela de încercare dură, îngăduită de Pronie, pentru a lămuri duhul Ortodoxiei, așa cum se lămurește aurul în cuptorul unui bijutier bizantin. Acum, când privesc îndărăt - cu inevitabila nostalgie a vârstelor risipite în volutele memoriei personale și colective -, văd acei ani de forma­ție universitară cu ochi indulgenți și ade­sea amuzați, în cheia duioșiei retrospective. Ba chiar îi sunt recunoscător Bisericii noastre, pentru că mi-a deschis mintea și sufletul către ideile și valorile care - întrețesute cu experiențele ulterioare - mi-au dat un chip distinct, un sens și mai ales bucuria a nu fi trecut prin lume cu sentimentul zădărniciei.