Ce avem de învăţat de la atei

Săptămâna aceasta s-au împlinit 40 de ani de la moartea lui Bertrand Russell, considerat unul dintre cei mai influenţi filosofi ai secolului al XX-lea. Russell şi-a dedicat lunga viaţă atât reflecţiei teoretice asupra matematicii, logicii şi filosofiei cunoaşterii, precum şi activităţii politice - a fost un important activist anti-război, motiv pentru care a fost închis, un antiimperialist, a militat împotriva lui Hitler şi pentru dezarmarea nucleară, a criticat totalitarismul sovietic şi implicarea Statelor Unite în Războiul din Vietnam. Era un partizan al democraţiei şi promotor al ideii de guvernare mondială, singura soluţie politică viabilă pentru existenţa unei societăţi cu adevărat ştiinţifice, interesată de progresul tehnic şi cultural.

Ideea directoare a întregului proiect russellian, deopotrivă cel filosofic, cât şi cel politic, este că progresul, ştiinţific în particular şi social în general, se realizează numai dacă ne eliberăm de atitudinea dogmatică, adică dacă cercetăm critic principiile simţului comun şi cele presupuse de ştiinţă şi dacă ne eliberăm de prejudecăţile care ne guvernează viaţa. Cele două forţe care se opun cu vehemenţă acestei lărgiri a orizontului gândirii, care întârzie progresul, sunt religia şi patriotismul.

În 1927, Russell ţine în Marea Britanie o conferinţă intitulată „De ce nu sunt creştin“, în care nu doar că-şi expune motivele personale pentru alegere, ci realizează, de asemenea, o critică dură a ideilor centrale ale creştinismului şi a comportamentului creştinilor. Ideea de la care porneşte filosoful britanic este că nu toţi oamenii care încearcă să trăiască o viaţă virtuoasă se pot numi în mod legitim creştini, ci doar aceia care împărtăşesc ceea ce el numeşte principiile fundamentale ale creştinismului: pe de o parte, credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică, iar pe de cealaltă parte, credinţa că Iisus Hristos a fost cel mai bun şi cel mai înţelept dintre oameni. În prima parte a discursului, începe să demonteze argumentele filosofice pentru existenţa lui Dumnezeu, ca cel cosmologic, teleologic, moral. Abia după această expunere teoretică pare, însă, să se declanşeze adevărata luptă împotriva a ceea ce înseamnă credinţa şi moralitatea creştină.

În primul rând, Russell pare să nu creadă că Iisus Hristos a existat cu adevărat, găsind neconcludente datele istorice existente, şi consideră că este mai curând o instanţiere a preceptelor morale propovăduite de Evanghelii. Făcând, de dragul discuţiei, o concesie creştinilor şi acceptându-I existenţa, filosoful englez se angajează într-o argumentare de felul următor: dacă este să analizăm caracterul şi acţiunile lui Iisus aşa cum sunt ele povestite de către evanghelişti, El nu apare nici ca cel mai bun, nici ca cel mai înţelept dintre oameni. Lui Russell i se pare că Hristos nu poate fi bun din moment ce există iadul şi posibilitatea osândei veşnice, că nu Se poate numi pe Sine atotiertător odată ce spune că celui care va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. În spiritul aceleiaşi interpretări de suprafaţă a textului evanghelic, momente ca acelea când Mântuitorul a permis, în ţinutul Gherghesenilor, ca demonii să intre în turma de porci, producând astfel o pagubă comunităţii, sau când a poruncit smochinului neroditor să se usuce, sunt de-a dreptul smintitoare. Hristos pare să nu fie nici înţelept, continuă Russell, pentru că, vestind cea de-a doua venire şi sfârşitul lumii, se face responsabil de întârzierea progresului omenirii, întrucât creştinii, după porunca Sa, au încetat să se mai îngrijească de ziua de mâine. Ţinând cont de toate acestea, remarcă filosoful, Hristos nu este cu nimic mai presus decât Buddha sau Socrate, ba chiar le este inferior.

Nici Biserica, nici creştinii nu sunt iertaţi în această critică virulentă a religiei. Nemulţumirea principală a lui Russell în ceea ce îi priveşte pe credincioşi este că nu trăiesc după legile date de Hristos: aceştia prea rar îşi împart averile săracilor, uită să întoarcă şi obrazul celălalt şi sunt mai curând răzbunători, iar prezenţa tribunalelor în ţările creştine nu este compatibilă cu porunca de a nu judeca pe aproapele. Frica este fundamentul religiei, credinţa nu este altceva decât o consecinţă a despotismelor orientale, nevrednică de nişte oameni liberi, iar Biserica, din cauza dogmatismului (era avută în vedere Biserica Catolică şi cele protestante), este principala piedică pe calea progresului umanităţii.

În istoria gândirii europene, poziţia lui Russell nu este unică. Înainte să pregătim riposta, însă, este bine să vedem ce anume este de învăţat din criticile aduse. În primul rând, cum bine observă filosoful, ne numim cu prea multă uşurinţă creştini, fără să medităm asupra a ceea ce însemnă aceasta. De cele mai multe ori, criticii atei şi agnostici cunosc mai bine decât credincioşii dogmele şi Evanghelia, chiar dacă, desigur, interpretarea lor nu este cea corectă. Această necunoaştere ne împiedică să ne apărăm cum se cuvine de atacurile lor. Mai mult, eşuăm să ne comportăm aşa cum ar trebui şi, astfel, ne pierdem autoritatea în faţa celorlalţi atunci când încercăm să le arătăm că trebuie să trăiască conform Evangheliei. În „Duhovnicul închisorilor“, arhimandritul Spiridon povesteşte cu tristeţe că a rămas fără argumente atunci când, trimis misionar în Siberia, la o mănăstire budistă, lama i-a explicat de ce nu vor să se boteze: deşi considerau că religia creştină este cea mai înaltă şi universală, comportamentul creştinilor le era inferior - „Lasă mai întâi pe creştinii înşişi să creadă în Dumnezeul lor şi să ne arate cât de mult Îl iubesc. Atunci, poate, şi noi vă vom primi ca pe îngerii lui Dumnezeu şi ne vom boteza“ (Ed. Cathisma, p. 83). Şi mai putem învăţa ceva de la atei, dacă suntem atenţi la felul în care îşi expune filosoful ideile: ne lipsesc convigerea şi pasiunea atunci când se pune problema să apărăm lucrurile în care credem, lucruri care conferă putere şi autoritate argumentelor noastre.

Russell a rămas orfan de ambii părinţi la 4 ani. Tatăl său a lăsat prin testament ca el şi fratele său să fie crescuţi ca agnostici. Cu toate acestea, aşa cum povesteşte în memorii, mottoul său în viaţă a fost un verset al Vechiului Testament: „Să nu te iei după cei mulţi, ca să faci rău“ (Ieşire 23, 2). A luptat asumat şi consecvent împotriva a ceea ce a considerat nedrept, fără să evite să sprijine cauze care, la momentul respectiv, erau nepopulare sau care intră în contradicţie cu învăţătura Bisericii. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1950, dorindu-se a fi un semn de recunoaştere pentru scrierile variate în care a promovat idealuri umanitare şi libertatea de gândire. Biografia sa este plină de momente controversate, pe alocuri chiar smintitoare, ceea ce ne arată încă o dată că, în afara lui Dumnezeu, binele şi dreptatea rămân relative.