Ce este realitatea?

Astăzi, mai ales datorită perspectivelor noi conturate de cercetările din fizica cuantică, nu doar oamenii de ştiinţă au început să reconsidere natura raportului între om şi univers. Devine evident că nu se mai poate pleca de la premisa unei pasivităţi de principiu a omului faţă de modul de existenţă a universului.

Dacă într-un fel sau altul se recunoaşte posibilitatea unui gen de influenţă umană faţă de structurile lumii sau, mai precis, faţă de comportamentele detectabile şi evaluabile a ceea ce desemnăm ca exterioritate faţă de noi, este evident că trebuie să reconsiderăm înţelegerea noastră, a omului şi a universului. Această nevoie nu este impusă de vreo speculaţie teoretică, ci de evidenţă, de rezultatele concrete aduse de cercetarea fundamentală. Cu toate că există discuţii, dezacorduri şi interpretări diferite ale rezultatelor cercetării fundamentale, nu se poate nega faptul că descoperirile excepţionale din fizica cuantică ce au marcat mare parte a secolului al XX-lea impun schimbarea de perspectivă, de înţelegere a naturii universului. Şi atunci nu poate fi omisă o altă întrebare, cea legată de posibilitatea de cunoaştere de către noi, cu capacităţile ce ne sunt proprii, a ceea ce este cu adevărat realitatea. Însă, şi mai radical, survine o altă întrebare: în ce măsură acest act de cunoaştere, şi în general interacţiunea noastră cu lumea, are efecte asupra acesteia?

Aşa cum spune părintele Dumitru Stăniloae, "Raţionalitatea lumii este pentru om şi culminează în om; nu omul este pentru raţionalitatea lumii". Potrivit tradiţiei patristice, toate lucrurile îşi au originea în Logos-ul dumnezeiesc. Noţiunea de logos apare şi în legătură cu sesizarea raţiunii obiective a lucrurilor, ca şi în legătură cu ceea ce Stăniloae numeşte raţiunea personală strictă. Această din urmă formulare vrea să creeze o nuanţă şi o diferenţă între două căi de înţelegere proprii omului. Pe de o parte, pe calea raţiunii analitice - legată în mod esenţial de raţiunea obiectivă şi strictă a lucrului, numită şi cea eternă sau divină -, obţinându-se o înţelegere parţială şi fragmentară, însă ce permite cunoaşterea progresivă a lumii materiale, ca şi utilizarea proprietăţilor acesteia potrivit trebuinţelor omului. Pe de alta, o înţelegere mai sintetică şi mai directă, ce stă sub semnul intuiţiei, o înţelegere care dă conştiinţa unor sensuri şi scopuri mai înalte ale naturii. Aceasta întrucât, potrivit textelor Tradiţiei, între care cele ale Sf. Maxim Mărturisitorul ocupă un loc aparte, atunci când se vorbeşte de raţiunile eterne ale lucrurilor cuprinse în Logos-ul divin, se înţeleg prin ele şi în ele sensuri mai înalte, mereu mai înalte, ascunse în ele - aici apărând diferenţa între logos (sensul strict al lucrurilor) şi noema (sensurile mai înalte ascunse în lucruri). Căci raţionalitatea lumii are virtualităţi multiple şi, mai ales, e maleabilă, contingentă.

"Raţionalitatea maleabilă a lumii, plină de multiple virtualităţi, corespunde indefinitelor virtualităţi ale raţiunii, imaginaţiei şi puterii umane creatoare şi progresive." Formularea aceasta, aparţinând părintelui Stăniloae, sintetizează adevăratul spirit a înţelegerii patristice a lumii.