Ce înseamnă a fi beduin

Nu de ieri, de alaltăieri, locuitorii Arabiei s-au împărţit şi se împart în două mari grupe, respectiv în beduinii nomazi şi sedentarii. Desigur, linia de demarcaţie între cei ce migrează şi cei sedentari nu este totdeauna clară, întrucât în acest spaţiu geografic există pe mai departe atât seminomadism, cât şi cvasiurbanitate.

Schiţând un profil elementar al beduinului, trebuie spus că acesta nu este un simplu rătăcitor, un rătăcitor de dragul de a se preumbla, de a rătăci. El nu este altceva decât omul care încearcă şi reuşeşte să se adapteze condiţiilor de viaţă pe care i le oferă deşertul. Intuieşte şi se îndreaptă spre orice loc în care se găseşte verdeaţă pentru păşunat şi apă.

Tipologic vorbind, beduinul-nomad îşi păstrează acelaşi profil: este astăzi ceea ce a fost ieri şi ceea ce va urma să fie mâine. Paradigmele sale culturale sunt totdeauna aceleaşi: el nu-şi doreşte nici un fel de schimbare, progres sau evoluţie. Fiind imun la invazia oricăror idei sau comportamente venite din afară, beduinul trăieşte şi astăzi, la fel ca predecesorii săi, în corturi din păr de capră sau cămilă, ducându-şi în acelaşi timp zilnic la păscut oile şi caprele pe aceleaşi păşuni. Agricultura şi orice formă de comerţ sau meşteşug sunt sub demnitatea lui. Când şi dacă se detaşează de mediul său, nu mai este nomad.

În universul deşertului, cele trei mari repere sunt beduinul, dromaderul şi palmierul; alături de nisip, ei reprezintă cei patru mari actori în drama existenţei deşertului; pentru beduini, deşertul nu este doar un simplu habitat, ci este păstrătorul tradiţiei sacre, al purităţii limbii şi sângelui. În acest context, lipsa apei, căldura excesivă, drumurile nemarcate, lipsa de alimente, care în condiţii normale sunt duşmani ai oricărei normalităţi, devin aliaţi de încredere în vremuri primejdioase. Este şi motivul pentru care, nu de puţine ori, arabul peninsular a acceptat arareori jugul străin.

Din punct de vedere anatomic, beduinul poartă amprenta peisajului auster şi aspru în care trăieşte. Hrana sa zilnică înseamnă curmale şi un amestec de făină sau cereale prăjite şi apă sau lapte. Îmbrăcămintea este la fel de sumară ca şi alimentaţia: o cămaşă lungă prinsă cu o cingătoare şi acoperită cu un alt veşmânt lejer. Nu poartă pantaloni, iar încălţămintea este rară.

Ceea ce îl caracterizează pe un beduin, în principal, este capacitatea sa de a răbda, un fel de pasivitate autoimpusă, care îl ajută să supravieţuiască acolo unde totul degenerează şi piere, se stinge. Pasivitatea răbdării e preferabilă pentru el încercării de a schimba situaţia în care se află, oricât de grea ar fi ea. Beduinul, dincolo de orice speculaţii, este individualist. Niciodată nu a dovedit că are capacitatea să devină o fiinţă socială capabilă să îşi dezvolte idealuri de devotament faţă de binele comun, dincolo de ceea ce aparţine propriului trib.

Individualismul beduinic se corelează, între altele, cu ceea ce se cheamă „razia“ (gazw), considerată, în fond, ca o formă de tâlhărie la drumul mare şi ridicată, în condiţiile economice şi sociale ale deşertului, la rangul de instituţie naţională. De altfel, aceasta reprezintă baza structurii economice a societăţii pastorale beduine. În deşert, unde predispoziţia războinică este o stare mentală cronică, razia reprezintă una dintre puţinele ocupaţii ale bărbaţilor: „Treaba noastră este să pornim raiduri împotriva duşmanului nostru, a vecinului nostru şi chiar a fratelui nostru, dacă nu mai avem împotriva cui!“. Astăzi, în Arabia Saudită, raziile au fost scoase în afara legii.

Ceea ce atenuează efectele, deloc pozitive ale raziei (gazw) în lumea islamică, este ospitalitatea. Un beduin este, prin definiţie şi totdeauna, un prieten fidel şi generos. A refuza unui călător ospitalitatea într-un loc unde nu există nici hanuri, nici hoteluri este o ofensă adusă nu doar moralei şi onoarei pur şi simplu, dar şi lui Dumnezeu Însuşi.

Oricare beduin se regăseşte în mediul clanului sau tribului respectiv. După legea primitivă a deşertului, sângele cere sânge; răzbunarea este singura pedeapsă recunoscută. Ruda cea mai apropiată trebuie să-şi asume principala responsabilitate.

O mare nenorocire pentru un beduin este atunci când îşi pierde legătura tribală. Un beduin în afara tribului, într-un ţinut unde străinul şi duşmanul sunt sinonime, devine practic neajutorat. Statutul său este de proscris, lipsit de orice protecţie şi siguranţă.

În cadrul familiei, femeia beduină, islamică sau preislamică, se bucura şi încă se bucură, spre deosebire de mediul sedentar, de multă libertate. Trăieşte într-o familie poligamă şi într-un sistem marital fără constrângeri, un sistem în care bărbatul este „stăpânul“, însă ea are libertatea de a-şi alege soţul sau de a-l părăsi.