Cela și Costin Neamțu - artiștii și dăruirea pentru eternitate

Istoria Bisericii ne pune în fa­ța ochilor și a trăirilor înal­te chipul unuia dintre marii ierarhi pe care i-a avut Transilvania în veacul al 20-lea. Episcopul Roman Ciorogariu a fost pentru aproape 20 de ani păstorul Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, într-o vreme când eparhia trecea prin frământări, perioade de reașezare și intensă dispută cu confesiunile prozelitiste.

Ales episcop al acestei eparhii româ­nești, care funcționase cu aproape 300 de ani în urmă, a cărei istorie a fost întreruptă vremelnic, Roman Ciorogariu, înainte de hirotonia sa întru arhiereu, a trecut printr-o mare încercare.

Aflându-se la o ședință a Senatului, a cunoscut momentul dramatic al unui bom­bardament, în care mulți dintre cei pre­zenți au fost afectați, unii chiar au mu­rit, iar viitorul episcop și-a pierdut o mână.

A purtat proteză și a făcut eforturi deosebite pentru a sluji Biserica, dar vlădica Roman a resimțit până la moarte încercarea prin care a trecut, considerând-o crucea vieții lui, pe care a purtat-o, cu demnitate, până la capăt.

Realizările lui sunt emblematice, rămânând în istorie ca un ierarh ctitor, iubitor al Evangheliei și un bun chivernisitor al „casei lui Dumnezeu”.

Am amintit aici experienţa de demult a încercatului Episcop Roman Ciorogariu pentru că suferinţa şi primejdia prin care a trecut Preasfinția Sa le-am regă­sit, oarecum, în viața doamnei Cela Maria Neamțu, veritabil artist, originară din ținutul binecuvântatei Moldove. Născută lângă Iași, la Piciorul Lupului, Cela Neamțu, cu numele dinainte de căsătorie Grigoraș, a fost nevoită să se refugieze spre București, în august 1944.

Trenul în care se afla familia ei a fost bombardat. Sora ei a murit atunci, iar o schijă i-a retezat Celei piciorul drept. Încercările prin care a trecut, printre care și spitalizarea de care își amintește doar în parte, au marcat-o. A urmat școala, nu fără mari sacrificii, fiind nevoită să renunțe la momentele de bucurie și de joacă pe care colegii ei, în mod firesc, le aveau, sau îndurând răutățile pe care unii, cu inocența specifică vârstei, le spuneau atunci...

A descoperit de timpuriu vocația dese­nului și picturii, chiar dacă, în fază incipientă, nu a beneficiat de îndrumarea unui profesor în domeniu. Multe dintre desenele ei erau realizate în războiul de țesut, de către mama ei, artist popular, care țesea orice model, chiar și dintre cele mai complicate.

Elevă la Liceul Oltea Doamna din Iași, ajutată în mod constant de mama ei, care a iubit-o nespus, Cela a trecut peste încercări cu fața luminată de un zâmbet liniștitor pe care nu și l-a pierdut niciodată. Foarte talentată, s-a înscris la Belle Art, în București. Nu a reușit, însă! Nu prevăzuse exigența examenului de admitere și de aceea a trebuit să-l repete. Era plăsmuită pentru artă; frumosul făcea parte din universul în care trăia, chiar dacă încercările au rănit-o adânc şi a simţit adesea asprele atingeri ale jertfei de zi cu zi.

Aflând povestea Celei Neamțu, m-am gândit la greutatea crucii, pe care puțini oameni o poartă până la capăt fără să cârtească. Mântuitorul Însuși a purtat crucea spre Golgota, pe ulițele strâmte ale Ierusalimului, îngreuiată de păcatele omenirii, care aveau să-L plece la pământ. Sub greutatea crucii și nemiloasa atitudine a ostașilor romani, Mântuitorul S-a ridicat și a pornit mai departe. Când a căzut din nou, sleit de puteri, un om care venea de la câmp, Simon din Cirene, a fost rânduit să-L ajute.

Nu reușim uneori să purtăm până la capăt crucea care ne este dată, mai ușoară sau mai grea. De aceea apelăm la Dumnezeu, Îi cerem ajutorul, căci fără El nu suntem nimic. El este bucuria și nădejdea noastră, ajutor în necazurile care ne cuprind pe noi (Paraclisul Maicii Domnului).

Ostenindu-se mult, Cela Neamțu a reușit, apoi, la examenul de admitere. A studiat în secțiile specifice facultății: grafică, ceramică, textile etc. Mărturisea că, în momentul când a descoperit acest univers, s-a simțit ca în Rai.

A învățat să țeasă, la fel cum a țesut mama ei. Era dintr-o familie de artiști, continuând lucrarea celeia ce i-a dăruit viață. Asemenea multor mame, era o mare artistă, necunoscută celor mulți, dar în universul casei părintești domina prin darurile pe care le avea, transmise, cum se întâmplă adeseori, mai departe.

După o astfel de ucenicie, în fața războiului de țesut, ori a gherghefului, a simțit chemarea să continue aceeași artă, învățând stilul tapiseriilor din vremea marilor voievozi, așa cum erau întâlnite în atelierele sfintelor mănăstiri.

A redescoperit tehnica, a dus-o mai departe, și-a pus pecetea asupra ei și a folosit nu doar materiale de altădată, de esență scumpă, ci și din acelea pe care le oferea pământul românesc.

Știind că s-a folosit de lâna produsă de turmele așezate de-a lungul și de-a latul țării, înţelegem cât de importantă este legătura cu creația, cu ce a făcut Dumnezeu și le-a lăsat oamenilor ca dar îmbelșugat.

Când Episcopul Romei primește omoforul cel mare pentru noua slujire ce-i este încredințată, acesta este lucrat din cea mai bună lână, de la oile cele mai curate și din blana mieilor nevinovați, făcând astfel trimitere la Mielul care a luat asupra Sa păcatele întregii umani­tăți și ne-a răscumpărat, prin nemărginita Sa iubire.

Legătura cu tradiția, cu obiceiurile strămoșești păstrate cu sfințenie, cu pământul, oile, natura, universul și, prin acestea, cu Dumnezeu a făcut-o pe Cela Neamțu să devină peste ani o mare artistă, autentică, iubitoare a valorilor naţionale şi creştin-universale.

S-a căsătorit cu pictorul Costin Neam­țu, care a absolvit Universitatea de Arte Frumoase din București, secția Pictură Monumentală.

Au primit ca dar de la Dumnezeu un fiu, Lisandru Neamțu, care a devenit artist și slujitor al frumosului, profesor la Catedra de Pictură Monumentală a Academiei de Arte Vizuale. Nici nu se putea altfel!

Cela Neamțu și soțul ei, Costin, au avut numeroase expoziții în țară și-n străinătate, chiar dincolo de Ocean. Au dus frumusețea operei lor în locuri diferite, Costin Neamțu izvodind picturile de subțire, lucrări în tehnica pastelului sau uleiului, pentru care a primit numeroase premii și aprecieri.

Ambii artiști au dăruit din lucrul mâinilor lor unor muzee de artă, ori colecții particulare, oferind bucurie apropiaților, cum și ei au primit daruri de care puțini pământeni se bucură. Și unul, și altul au înțeles cum vibrează culorile, având altfel de privire și înțelegere, dăruind mai mult decât au primit, pentru că mai fericit este a dărui, decât a primi, a da decât a lua.

Dintre expozițiile pe care le-au organizat în viață se cuvine să amintim de cea din anul 2004, din Țara Sfântă, când doamna Cela Neamțu a avut o expoziție la Tel Aviv, vizitând atunci Ierusalimul și Ierihonul.

Așa s-a născut o frumoasă poveste între cei doi români artiști și cel mai vechi oraș locuit din lume. Străvechea cetate Ierihon, care se traduce prin orașul parfumurilor sau al palmierilor, este situată în apropierea graniței dintre Israel și Iordania.

Considerat cel mai vechi oraș din lume, Ierihonul a intrat în istoria biblică odată cu sosirea poporului evreu în pământul făgăduinței. În secolul al 13-lea înainte de Hristos, vechea cetate canaanită a Ierihonului a fost cucerită de Iosua, după ce acesta împreună cu poporul lui Israel au înconjurat de șapte ori cetatea, în sunet de trâmbițe.

În zorii creștinismului, Ierihonul era un loc aflat în deșert întins, singurul loc care oferea călătorului cele trebuincioase, apă ori posibilitatea de a poposi. De aceea, orașul Ierihon apare de mai multe ori în scrierile Sfintei Scripturi, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament.

La Ierihon, doamna Cela Neamțu, impresionată de spațiile pentru primirea pelerinilor de la Aşezământul românesc de aici, s-a hotărât să dăruiască câteva tapiserii, pentru care s-a ostenit cu multă dăruire.

Îndată după ce le-a oferit, tronând în spațiul de primire al Așezământului românesc din apropierea locului unde vameșul L-a întâlnit pe Hristos, doamna Cela Neamțu a primit una dintre cele mai importante distincții ce pot fi oferite unui artist, medalia de aur la Salonul Artiștilor Francezi, de la Grand Palais, din Paris. Această medalie a mai fost obținută de mari artiști români, între care îi amintim pe Nicolae Grigorescu și Eustațiu Stoicescu.

Doamna Cela Neamțu dimpreună cu soțul ei fac parte dintre artiștii cei adevărați. S-au bucurat să găsească multă bunăvoință sau, poate, s-au confruntat în viața lor și cu atitudini pline de indiferență. Au învățat lucruri profunde de la cei care le-au fost îndrumători, de la cei pe care i-au întâlnit.

Nu pot tăgădui legătura de suflet pe care Costin Neamțu, născut în Corni, Liteni, județul Suceava, nu departe de Fălticeni, o are cu urbea de pe Șomuz, Florența românilor, locul care a dat atât de mulți artiști țării și lumii.

Într-o apropiată comuniune de trăire și simțire, asemănătoare artiștilor din zonă, între care îi amintesc pe: Ion Irimes­cu, marele sculptor, Aurel Băeșu, Dimitrie Loghin, Ștefan Șoldănescu, Paul Gherasim, Dimitrie Hârlescu, Gabriel Nichita, Ionică Pintilii, Gabriel Baban, Radu Orac și ceilalți pictori fălticineni, Costin și Cela Neamțu au fost prezenți de multe ori la Fălticeni sau în județul Su­ceava cu opere importante ale creației lor.

Picturile domnului Costin Neamțu și tapiseriile artistei Cela Neamțu sunt ferestre care ne ajută să privim către înălțimile celeste.

O temă predilectă în universul doamnei Cela Neamțu sunt ferestrele. Printr-o fereastră aflată în logia unui palat se vede cu ușurință cerul, într-o zi senină. La fel suntem invitaţi să vedem dincolo de lucrarea propriu-zisă, să înțelegem mesajul pe care ni-l propune și să trăim dincolo de lumea aceasta, adeseori limitată.

Descoperim, fără să ne pricepem numaidecât la detaliile artei, o specială bună-cuviință și o vizibilă sonoritate, un cântec special și un mesaj al lucrărilor celor doi artiști.

Opera bogată și singulară a soților Neamțu vorbește despre o muncă asiduă, despre abordarea unor tehnici, în parte mai puțin uzitate, ne provoacă la descoperirea unor frumuseți care erau în general păstrate doar în chiliile vechilor așezări monahale. Așa vom înțelege frumusețea tapiseriilor din castele și casele noastre boierești, din voievodalele ctitorii, ori din istoricile palate ale Europei. Așa vom înțelege frumusețea covoarelor țesute de călugărițe la mănăstirile Agapia, Văratic, Horezu, Țigănești, Tismana, Pasărea, Polovragi și în alte locuri.

Sunt frumusețile inspirate din tehnica sacră, considerată medievală, dar care este mai degrabă eternă.