„Celălalt mal“ sau eroismul copiilor

Despre eroismul copiilor nu se poate vorbi decât în şoaptă; şi poate chiar în genunchi; ceea ce nu este postura cea mai propice pentru realizarea unui film. De aceea, filmele despre eroismul copiilor sunt rare; şi sunt rare pentru că un asemenea subiect îndeamnă mai degrabă la tăcere; iar îmbrăţişarea lui artistică reclamă, ca orice îmbrăţişare, un nivel de umanitate compatibil între părţi; adică, o inimă mare - atribut rar întâlnibil la făcătorii artei contemporane, inclusiv din cinema. Mai la îndemână este să faci film despre copii denaturaţi sau criminali, că există, şi numărul lor e în creştere; publicul şi festivalurile te vor susţine, lăudând curajul abordării unor realităţi incomode şi modernitatea temei antieroului, chiar a subomului. Dar ce te faci, ca cineast, cu aspecte mai puţin gălăgioase ale realităţii ori cu cele aflate pur şi simplu moralmente deasupra ta?

Filmul „Celălalt mal“ (The other bank; în original: Gagma napiri, Georgia-Kazahstan, 2009), prezentat în cadrul Zilelor Filmului Georgian, desfăşurate între 26 şi 28 mai 2014 la Bucureşti, oferă un astfel de caz. Din vremurile descrise de patericele Caucazului şi până azi, Georgia n-a dus niciodată lipsă de eroism, iar cinul copiilor martiri ai acestui pământ ancestral este, cred, cel mai numeros din toate soborurile sfinţilor neamurilor. Dacă există cetăţi cereşti, porţile Paradisului georgian trebuie să fie vegheate, cu siguranţă, de copii.

Fulminantul debut în lungmetraj al lui George Ovashvili, având un palmares de 27 de premii internaţionale (mai toate pentru regie, cel mai bun film şi cel mai bun rol principal), „Celălalt mal“ este un road-movie de război şi un roman al maturizării. Filmul, realizat după un scenariu de Nugzar Shataidze, Rustam Ibragimbekov şi Ovashvili, se desfăşoară la scurt timp după războiul de secesiune al Abhaziei, când epurările etnice de după autoproclamarea independenţei micului teritoriu georgian au obligat populaţia neabhază să părăsească regiunea.

Tedo, un băiat de 12 ani, este un astfel de refugiat, ajuns în suburbiile Tbilisiului, împreună cu mama sa. În timp ce mama sa îşi petrece vremea, de voie, de nevoie, cu un amant (cea mai simplă soluţie de integrare socială), Tedo supravieţuieşte din furtişaguri mărunte, puse la cale cu alţi copii ai străzii. Aceştia, din pricina lipsei iubirii familiale, îşi întreţin visurile cu droguri ieftine. O gură de aburi de vopsea şi... aerul fremătător al Africii, cu girafe, zebre şi apusuri de neuitat, le deschide un tărâm al fericirii pe care ştiu că nu-l vor atinge pe pământ niciodată: e „celălalt mal“... Dar Tedo refuză iluzia şi hotărăşte să se întoarcă acasă în oraşul natal, Tkvarceli, ca să-şi recupereze tatăl. De aici începe odiseea micului voiajor, plecat singur în ţinutul devastat şi ostil. Toate handicapurile ai zice că îl vor ţine departe de izbândă: e saşiu, sărac lipit şi nu ştie nici rusa (limba internaţională a zonei), nici abhaza, limba obligatorie a micului teritoriu separatist, în care încă plutesc în aer cruzimea şi hazardul războiului. Tedo nu are de partea sa decât curajul celui ce nu mai are nimic de pierdut, o inimă mare, asemeni eroilor din basme, şi reţeta (cumpărată pe 10 Lari de la camaradul său interlop) de a se da surdomut pentru a se proteja de furiile naţionaliste abhaze.

Personajul, interpretat de Tedo Bekhauri, are obstinaţia tragică a protagonistului din „Du-te şi vezi“ (capodopera lui Elem Klimov), candoarea inocentă a puştiului orb din „Culoarea paradisului“ lui Majid Majidi şi forţa filantropică a eroilor din saga afgană „Vânătorul de zmeie“ (r. Marc Forster, după romanul lui Khaled Hosseini). După triste peripeţii, din care constată că nimeni nu îl doreşte, Tedo ajunge în ruinele oraşului natal, dar nu îşi atinge scopul: tatăl său şi-a găsit alt cămin. Singur, pierdut în sălbaticia montană, printre străini colerici şi suspicioşi, pentru care cea mai atractivă distracţie este trasul cu puşca, Tedo primeşte un singur dar: acela al vieţii.

Dansul extatic al luptătorilor din final, care îl înconjură pe neajutoratul voiajor, ca într-o îmbrăţişare bărbătească, este singurul semn de fraternizare, dincolo de cuvinte, a veşnic beligerantelor etnii caucaziene. Ancestral şi dionisiac, asemeni păsării în zbor sau a sabiei aruncate spre cer, dansul viril, dar plin de graţie, de o energie aproape supraomenească, dă seama de forţa de comuniune a celor trecuţi prin focul curajului; debordat către cer, asemeni flăcării, dansul foştilor adversari e singurul care topeşte zidul discordiilor, având puterea de a transforma moral orice înfrângere în biruinţă.

Şi Tedo mai primeşte ceva, încă o comuniune, aceea a prieteniei: pentru o clipă, mirajul african al camaradului de sărăcie din Tbilisi capătă viaţă, şi aerul iluzoriei savane, asemeni casei piedute pentru totdeauna, freamătă colorat şi mirific pe teritoriul virtualului.