Cele mai frumoase cuvinte ale Domnului pentru gestul unui centurion față de slujitorul său

Una dintre cele mai frumoase istorisiri ale Evan­gheliei iubirii și faptelor minunate ne este pusă înainte în Duminica a 4-a după Rusalii. Un fragment reprezentativ pentru atitudinea conformă a stăpânilor față de supușii lor, a celor mari față de cei mici.

Istorisirea scripturistică a acestei duminici prezintă vindecarea slujitorului unui ofițer a cărui misiune din armata romană se afla la Capernaum (staționa acolo o subunitate a corpului militar roman). Foarte rar se întâmpla, în acea pe­rioa­dă, ca cineva să privească către inferiorii lui. Oamenii, în general, au privit către cei mai mari, arătân­du-le disponibilitatea, atenția, cinstirea. Într-o lume nedreaptă, cum era cea din vremea Mântuitorului, nedreptăți care s-au repetat mereu în istorie, Domnul a remarcat cre­dința și iubirea unui ofițer superior (centurion) față de slujitorul lui grav bolnav.

Evanghelia vorbește despre dife­riți oameni care au cerut ajutorul Mântuitorului. Coborându-Se de pe munte, Domnul S-a întâlnit cu un lepros, pe care l-a vindecat, iar sutașul, pe când Domnul intra în Capernaum, i-a spus: Doamne, slu­ga mea zace în casă, slăbănog, chi­nu­indu-se cumplit (Matei 8, 6). Evan­ghelistul Luca subliniază că acest om suferind era pe moarte: Iar slu­ga unui sutaş, care era la el în cinste, fiind bolnavă, era să moară (Luca 7, 2). Unii s-au întrebat de ce nu l-au adus pe cel bolnav la Mântuitorul. Un posibil răspuns ar fi că nu era cu putință, era para­lizat, nemaiavând șanse mari să trăiască.

Întâlnirea sutaşului roman cu Mântuitorul este dovada marii lui credințe. Făcând referire la o altă minune petrecută în Capernaum, Sfântul Ioan Gură de Aur măr­turiseşte că vindecarea slugii suta­şului este o întâmplare cu mult mai mare decât a acelora care l-au coborât pe slăbănog prin acoperișul casei.

Domnul i-a spus sutașului că va merge acasă la el, cerere pe care altădată cananeencei a refuzat-o la început, pentru a o face mai stă­ruitoare, pentru a arăta credința și smerenia ei. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Domnul, doctor înțelept și iscusit fiind, știe să do­bân­dească cele contrarii prin contrarii. Așadar, prin dorința de a mer­ge de bunăvoie în casa suta­șului, fără să fi fost chemat, iar în cazul femeii cananeence, prin amâ­narea îndelungată și refuzul primi­rii Sale, descoperă în ambele situa­ții credința celor doi.

Sutașul a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va vin­deca sluga mea (Matei 8, 8). Sfân­tul Ioan Gură de Aur ne spune să ascultăm aceste cuvinte, toți câți dorim să-L primim pe Hristos, că e cu putință să-L primim și acum, ară­tând aceeași râvnă. Când pri­mești în casa ta pe cel flămând, gol și însetat, pe Hristos Îl primești, pe El Îl hrănești.

În dialogul cu Mântuitorul, ofi­țe­rul roman, care i-a zis că și el este om sub stăpânire, având în su­bordinea sa ostași, le spune mer­geți și se duc, și celorlalți, veniți și vin, și slugii: fă acest lucru, și face, a mărturisit puterea lui Hristos. Înțelegem cu acest prilej cuvintele Evangheliei: Mulţimile erau uimite de învăţătura Lui, că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor (Matei 7, 28-29).

Minunându-se de credința lui, a spus: Adevărat grăiesc vouă: la ni­meni, în Israel, n-am găsit atâta cre­dinţă (Matei 8, 10). Mântuitorul l-a lăudat pe sutaș, l-a oferit ca pildă poporului, chemându-i și pe alții să meargă pe urmele lui. Hristos nu S-a mărginit să-l laude doar prin cuvinte, ci l-a făcut sănătos pe cel bolnav, în schimbul credinței sincere a superiorului său. Mai mult decât atât, a pre­gă­tit cunună sfântă, făgăduind mari daruri: mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Îm­părăţia cerurilor. Iar fiii îm­părăţiei vor fi aruncaţi în întuneri­cul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea din­ţilor (Matei 8, 11-12).

După ce a urmat vindecarea ca mărturie a puternicei credințe ară­tate de sutaș, ne spune Evanghelia: Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 13), adică din ceasul dialogului purtat cu Mântuitorul.

Evanghelistul Luca, consemnând minunea vindecării slugii suta­șului, adaugă și alte amănunte, oarecum diferite de cele menționate de Evanghelistul Matei, anume că sutașul i-a trimis la Iisus pe bătrâ­nii iudeilor să-L roage să vină. În Evanghelia de la Matei ni se spune că sutașul însuși s-a dus la Iisus și I-a spus: nu sunt vrednic, conside­rându-se străin de învățătura po­po­rului ales, având conștiința înde­păr­tării lui de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ar putea fi vorba de doi sutași diferiți, deși sunt multe asemănări între istorisirile celor doi evan­ghe­liști. Despre sutașul aflat în aten­ția Evanghelistului Luca ne spune: Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stă­ruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga (Luca 7, 4-5). În textul de la Matei, Mântuitorul a spus: La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Matei 8, 10), dar despre cel de la Luca nu a zis, ceea ce poate să conclu­zioneze că sutașul din Evan­ghelia după Sfântul Luca era iu­deu. Sunt multe păreri care con­chid că cei zugrăviți, atât de Evan­ghelistul Matei, cât și de Sfântul Luca, sunt una și aceeași per­soană.

Cei doi evangheliști se com­ple­tează, iar Sfântul Luca evidenţiază întărirea în credință a sutașului, întrucât spune că, deşi sluga se afla pe moarte, iar prietenii veniseră să-i spună că șansa ca el să trăiască era mică, totuși nu a deznădăjduit, fiind încrezător cu multă tărie că se va face sănătos.

Cuvintele Mântuitorului arată că sutașul nu era din neamul lor, iar dacă Luca a spus că a zidit sina­gogă iudeilor, s-ar părea că este iu­deu, nefiind o contrazicere. Era cu putință să nu fie iudeu și totuși să zidească sinagoga și să iubească poporul ales. Iudeii i-au zis Mântuitorului: Vrednic este să-i faci lui aceasta (Luca 7, 4). În loc să se gân­dească la iubirea de oameni, vorbesc de dregătoria sutașului.

Mântuitorul l-a cinstit mult pe su­taş, mai întâi pentru că a arătat Domnului ce simțăminte îl însufle­țeau, când a spus că nu era vrednic să intre sub acoperământul casei sufletului său, apoi că i-a dat Împă­răția cerurilor și l-a prețuit mai mult decât pe cei din poporul iudeu. Sutașul s-a socotit nevrednic să-L primească pe Hristos, iar pentru aceasta a ajuns vrednic de Împără­ția cerurilor și de bunătățile de care se bucură Avraam.

Este mare lucru ca un om care nu făcea parte din neamul iudaic să aibă despre Hristos o asemenea părere. Sutașul se gândea că oști­rile cerești, bolile, moartea se supu­neau lui Hristos, așa cum se supu­neau lui ostașii pe care-i avea în subordine. Cu alte cuvinte, sutașul spunea, după cum afirmă dumnezeiescul Hrisostom: Tu ești Dumnezeu, eu sunt om, eu sunt sub stă­pâ­nire, Tu nu ești sub stăpânire, așa­dar, dacă eu, om fiind și sunt sub stăpânire, cu mult mai mult Tu, Care ești Dumnezeu și nu ești sub stăpânire, ai mare putere. Dacă eu, spune sutașul, care sunt om supus sub stăpânire, pot atâta, cu această mică funcție și nimeni nu-mi stă împotrivă, cu mult mai mult vei putea Tu…

În mulțimea de oameni care Îl urmau pe Domnul erau mulți pă­gâni din Galileea neamurilor și spu­nea acestea pentru a nu-i lăsa fără nădejde pe păgâni și să înlă­ture din mintea iudeilor gândul că numai ei îi reprezintă pe cei aleşi. Hristos nu vorbise până acum de venirea păgânilor la credință, pentru ca nu cumva cuvintele Sale să supere pe conaționalii săi.

A arătat spre păgâni, dar nu a supărat pe iudei. Cele spuse erau învăluite. Cuvintele Împărăția ce­ru­rilor au fost înlocuite cu sânurile lui Avraam, căci nu erau cunoscuți termenii, iar Domnul a vorbit despre Avraam, întrucât pe iudei îi durea mai mult pierderea locului în care toți și-ar fi dorit să ajungă.

Puterea lui Hristos s-a arătat nu numai prin vindecarea slugii suta­șului, ci mai ales prin faptul că s-a făcut în chip minunat și fără îndelungi rugăminți. Când Hristos a săvârşit această minune, a vorbit despre Împărăția ceru­ri­lor și a cău­tat să ne atragă pe toți către ea.