Cenzura sănătoasă

Pentru un popor care a trecut nu cu multă vreme în urmă, gândind la scara istoriei, printr-o dictatură, ideea de cenzură provoacă angoase explicabile. Dreptul la liberă opinie fusese, în perioada la care mă refer, serios amputat. Bineînţeles, nu îmi propun să realizez o analiză sistematică a cenzurii ori observaţii de tratat, nici nu ar fi locul într-o gazetă, ci să trag în tuşă uşoare accente legate de o posibilă reabilitare a ideii de cenzură în noua realitate socială care ne domină destinele în prezent. E limpede pentru toată lumea că orice reflecţie pe marginea ideii de cenzură, cel puţin pentru noi, românii, este serios afectată de neputinţa noastră de a ne desprinde de realitatea socială care ne determină proiecţiile mentale, bântuite de fantomele trecutului, protuberant negative. Nu au trecut decât două decenii de când cei mai mulţi dintre noi au trăit experienţa supravegherilor permanente, datorită cărora trebuia să fii foarte atent la ce spui, cum spui, cui spui. Orice subiect de discuţie, exersat ca simplu act de comunicare interumană, putea deveni prilej de suspiciune, de bănuială, de neîncredere. Fiecare aspect al vieţii era filtrat de inchizitoriala cenzură. Nu aveai dreptul la opinie, nu aveai dreptul să crezi decât ceea ce ţi se spunea şi cum ţi se spunea.

În prezent, suntem asaltaţi de perspectiva inversă. O libertate totală de a spune ce vrei, când vrei şi, mai ales, cum vrei, zgomotos, deşănţat, nepoliticos, virulent, nervos. O impudoare generală domină spaţiul public românesc. Liber de orice constrângere, de orice regulă, inclusiv dacă ea se referă chiar la bunul simţ. Nu putem înţelege că democraţia nu înseamnă să ai dreptul de a înjura, după bunul plac, pe toată lumea sau de a asculta muzică cu volumul la maximum. Nu putem înţelege că democraţia ţine de civilizaţie, nu de barbarie. Înseamnă a nu arunca hârtia pe jos, ci la coş, a oferi, atunci când te afli într-un mijloc de transport în comun, locul unei persoane mai în vârstă ca tine, a nu te afişa obraznic cu bolidul capabil să ajungă la 200 km/oră în 13 sec. în mijlocul unui oraş, sfidând orice limită legală de viteză, ori a călca spaţiile verzi în picioare. Toate acestea ţin de civilizaţie, adică de cât de mult ai înţeles că într-o societate, oricare ar fi aceea, pentru a putea face ca viaţa să merite trăită, trebuie să te supui unor reguli minimale de bun simţ comun. Libertatea mea de mişcare, de opţiune, de opinie nu este nelimitată. Într-o lume diversă, asta ar duce la anarhie. Ea este condiţionată de prezenţa alterităţii, a celuilalt. Suntem diferiţi în ceea ce priveşte gustul vestimentar, opţiunile politice, felul în care ne petrecem timpul liber, ceea ce mâncăm, dar asta nu înseamnă că alegerea mea are vreo prevalenţă în faţa alegerii celui de lângă mine. Libertatea mea merge până acolo unde întâlneşte libertatea semenului meu. Nu pot fi două libertăţi absolute, fiindcă asta le-ar anula pe amândouă. Libertatea absolută este una singură şi ea aparţine lui Dumnezeu. Noi, oamenii, avem o libertate controlată, mai întâi de propriul bun simţ, iar atunci când acesta nu mai funcţionează, de regulile unei societăţi (morale, religioase, de conduită etc). Dostoievski făcuse afirmaţia, dramatic de adevărată, că oamenii nu sunt fiinţe libere, întrucât nu ştiu să îşi trăiască viaţa în mod liber. Aceste norme impun o anumită autolimitare, o anumită cenzură a propriilor răbufniri interioare. Nu e permis ca în numele dreptului la liberă exprimare să faci paradă cu propriile infirmităţi sufleteşti, iar dacă o faci, atunci o societate sănătoasă moral obligatoriu va taxa excesele, scoţându-le în afara sa. Aceasta ţine de gradul de civilizaţie la care a ajuns societatea respectivă.

Privită în sine, ca act de autocontrol, cenzura este vitală pentru funcţionarea corectă, sănătoasă a unei societăţi. Ea ţine de o anumită igienă necesară a propriei interiorităţi, de o anumită purificare de impurităţile morale pe care fiecare dintre noi le găzduieşte în propria fiinţă. Impusă din exterior, ca paravan al unor reguli arbitrare, dimpotrivă, cenzura devine atac la demnitatea umană, derapaj periculos către mutilarea unui portret uman deplin. Într-un spaţiu al libertăţii, aşa cum este democraţia, cenzura joacă un rol corector benefic al devianţelor de care unii indivizi suferă. În clipa în care cenzura devine ideologică, servind intereselor unui grup, ea deformează, devine invitaţie la nerespectarea nici unei reguli, cu toate consecinţele dramatice presupuse de o asemenea situaţie: disoluţia oricărei autorităţi, destructurare socială, inflaţia oricărui canon social etic. Este aici un revers al libertăţii. O libertate care se autodesfiinţează nu mai este practic libertate, de vreme ce este limitată de propria dispariţie. Aşadar, libertatea presupusă de democraţie, însă neguvernată de nici o normă de bună-cuviinţă, duce la instaurarea unei „dictaturi“ a decadenţei şi la dispariţia acelei societăţi.