Chemare şi teamă de eşec

De fiecare dată când suntem anunţaţi că ni se spune o pildă, o aşteptăm cu nerăbdare, deoarece este o modalitate foarte simplă de a înţelege adevăruri complexe. Aşa că, în Duminica a XIII-a după Rusalii, când ascultăm în cadrul Sfintei Liturghii pericopa ce redă Parabola lucrătorilor viei (Matei 21, 33-44), aşteptăm ca ochii să ni se deschidă spre intuirea unor învăţături de mare folos. Să fim sinceri, această pildă este, totuşi, destul de dificil de interpretat, putând oferi mai multe sensuri de pătrundere a semnificaţiilor ei: lepădarea poporului evreu de Legea Domnului, neascultarea de trimişii lui Dumnezeu, nerecunoştinţa faţă de stăpân, trădarea, marea responsabilitate a clerului de a păzi turma credincioşilor, lăcomia, certitudinea unei judecăţi şi a unei pedepsiri a celor răi şi, poate, multe altele.

Pilda se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu Parabola talanţilor. Au în comun prezenţa unor slugi (noi, oamenii), responsabilizarea lor de către un stăpân (primirea poruncilor divine), dezamăgirea resimţită de acesta la finalul unei călătorii pe tărâmuri îndepărtate şi un verdict (vremea judecăţii). Desigur, obiectul de activitate este diferit (înmulţirea unor talanţi, respectiv lucrarea viei), dar mesajele pot fi privite împreună: Stăpânul ne oferă toate condiţiile, pleacă departe şi, apoi, se socoteşte cu slugile sale, cerând fiecăreia după cât i s-a dat şi după cât era capabilă să realizeze.

Căci în Pilda lucrătorilor viei, proprietarul viei pune la dispoziţia slujitorilor săi tot ceea ce este necesar pentru crearea unui mediu propice roadelor: a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi el s-a dus departe (versetul 33). Adică, le-a creat obiectul de activitate, le-a oferit siguranţa muncii, le-a dat la îndemână mijlocul de împlinire a poruncii şi i-a lăsat să lucreze în linişte, fără să-i incomodeze în vreun fel cu prezenţa sa. Cred că tuturor ne apare ca un stăpân, sau, ca să fim actuali, ca un patron ideal. Unul care, la vremea cuvenită, „vremea roadelor“, doreşte să vadă care este urmarea activităţii slugilor. Şi trimiţând alţi supuşi, aceştia sunt omorâţi. La fel se întâmplă şi a doua oară, cu alţii, mai numeroşi şi, probabil, atenţionaţi de pericol.

Răbdarea proprietarului de vie este maximă, căci el nu se mânie nici acum. Dimpotrivă, mizează pe o schimbare de atitudine din partea lucrătorilor viei, deoarece, hotârând să trimită pe odorul său, cugetă că „Se vor ruşina de fiul meu“ (versetul 37). A judecat situaţia întotdeauna după propria sa măsură, după bun simţ, după legea iertării, chiar dacă fusese prejudiciat grav. Câtă încredere în angajaţi, câtă înţelegere faţă de căderile lor! Şi cât de mare trebuie să fi fost dezamăgirea când va fi aflat cum au gândit aceia: „Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis“ (versetele 38-39). Acum, răspunsul stăpânului este ferm, drept şi previzibil, după cum arată şi cuvintele celor ce ascultau pilda Mântuitorului: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor“ (versetul 41).

Cred că majoritatea înţelegem că pilda se referă la noi, cei care am primit de la Dumnezeu, prin grija Sa, toate condiţiile necesare vieţii pe acest pământ şi ale apropierii noastre libere de El. Noi, cei care lucrând în vie, am fost asiguraţi împotriva unor pericole din afară (uneltirile diavolului) cu un gard (Sfânta Scriptură, Sfintele Taine, învăţăturile sfinţilor, pilda drepţilor, cuvintele preoţilor). Noi, cei care, din dorinţa de stăpânire şi din lăcomie, dorim să ne obţinem autonomia în faţa lui Dumnezeu, ucigând orice semn de iubire din partea Lui, refuzându-I intervenţia în lucrarea vieţii noastre. Observăm că slugile îi omoară pe trimişi în afara viei, adică în afara legii orânduite de Dumnezeu. Iar această ieşire din vie ne este fatală, pentru că dincoace de gard suntem ocrotiţi, dincolo devenim pradă uşoară pentru duşmanul care vrea pierderea noastră. Dar tot noi trebuie să ştim că de fiecare dată când ne astupăm urechile la chemările Sale, suntem fii neascultători şi, de fapt, nu mai putem fi numiţi fii: „Credincios este Dumnezeu şi nu este întru El nedreptate; drept şi adevărat este El, Iar ei s-au răzvrătit împotriva Lui; ei, după netrebniciile lor, nu sunt fiii Lui, ci neam îndărătnic şi ticălos“ (Deuteronom 32, 4-5).

Ce putem face pentru a fi totuşi neam binevoitor şi drept? Am putea începe prin ascultare, să ne facem datoria de oameni, în interiorul legii lui Dumnezeu, până la măsura în care, atunci când va veni vremea roadelor, să-I oferim un coş de fapte bune. Şi să fim convinşi că va fi o zi a judecăţii, „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Matei 16, 27).