Chip al iubirii neapuse - stavrofora Macrina Toderuț, stareță și ostenitoare smerită de la Agapia

Stavrofora Macrina Toderuț, fostă stareță a Mănăstirii Agapia între anii 1992‑1994, are deja o biografie alcătuită din nenumărate osteneli și fapte bune, înscrise ca mărturii ale iubirii pentru Mirele ceresc. Ea nu are nevoie de laudele oamenilor, care oricum nu‑i pot adăuga nimic. Însă Mănăstirea Agapia și întreg monahismul pot învăța dintr‑o asemenea pildă de trăire fără rezerve a chemării pe care Hristos o adresează tuturor: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine”. Viața acestei minunate monahii, chiar și schițată în linii mari, devine sprijin de nădejde pentru Agapia și exemplu pentru generațiile de acum și pentru cele viitoare.

Cel dintâi moment al biografiei maicii Macrina ne dezvăluie faptul că a ajuns în Mănăstirea Agapia la vârsta de 10 ani. Era cândva un obicei al familiilor numeroase de a duce un copil la mănăstire, nu atât din hotărârea părinților, cât mai ales a rudeniilor. Astfel se împletea o rânduială strămoșească - un copil era închinat lui Dumnezeu, iar familia primea binecuvântare. În Agapia se afla monahia Elpidia Toderuț (+ 1969), sora tatălui ei, și, probabil, dorind să aibă o ucenică pentru a‑i continua rugăciunile și nevoințele, a apelat la fratele ei, care avea șapte copii. Astfel, Mărioara Toderuț, cum i se spunea acasă, a venit la Agapia, unde a urmat școala generală, iar mai apoi seminarul. Aici, în lumina bisericii și la umbra chiliilor, sub privirea blândă a Maicii Domnului, copila și‑a clădit sufletul și și‑a găsit chemarea. Nu s‑a mai întors acasă, pentru că, la scurt timp după venirea la mănăstire, părinții au murit de tifos, epidemie foarte primejdioasă în vremea războiului. Orfană de părinții pământești, a fost primită în brațele Tatălui ceresc, iar mănăstirea i‑a devenit casă vremelnică și drum spre veșnicie.

La Agapia, înainte de Decretul 410 din 1959, viețuiau peste 400 de călugărițe. Era o vreme de înflorire duhovnicească, când mănăstirea răsuna de cântări și de nevoințe tainice, iar fiecare suflet căuta desăvârșirea în isihie și smerenie. Mătușa ei, una dintre monahiile de seamă, i‑a fost model, de la ea învățând ascultările mănăstirești, citirea Ceaslovului, tăcerea, rugăciunea și privirea mereu îndreptată către Cer. Faptul că a fost ucenică vrednică o arată recomandările primite de la conducerea mănăstirii pentru a fi admisă la seminarul a cărui directoare era stavrofora Veronica Constantinescu, stareța Agapiei între 1950 și 1960. Tânăra Mărioara se distingea prin sârguință și dragostea de carte, dar mai ales prin acea blândețe a inimii care vestește un suflet ales. Foaia matricolă demonstrează că în toți anii de seminar a obținut medii de peste 9,50, terminând printre primele și fiind recomandată să urmeze și Institutul Teologic de Grad Universitar din București, dar decretul amintit a împiedicat‑o să‑și continue studiile. Drumul spre teologia academică i s‑a închis, dar cel către sfințenie i s‑a deschis și mai larg - căci Dumnezeu Își pregătea slujitoarea pentru alte osteneli, mai adânci și mai trainice.

Iubită de conducerea mănăstirii și apreciată pentru calitățile sale, a primit ascultări de mare responsabilitate: secretară, casieră, custode de muzeu și ghid, fiind foarte apropiată de cunoscuta stareță a Agapiei, Eustochia Ciucanu. În fiecare slujire și‑a pus toată inima, iar în fiecare ascultare a văzut nu o sarcină, ci o taină prin care se dăruia pe sine către ceilalți și către Mirele ceresc. De fapt, a făcut parte dintr‑un grup de monahii care se osteneau din zori și până seara, iar prin strădania lor mănăstirea a înflorit. Sub privirea lor atentă și mâinile lor neobosit lucrătoare, Agapia devenise o grădină a Maicii Domnului, unde fiecare piatră, fiecare floare, fiecare suflet străin primit era îngrijit cu dragoste duhovnicească.

Nu întâmplător, vizitând odată Agapia, Mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, le‑a spus celor care remarcaseră curățenia și buna rânduială din biserică, muzeu, gospodărie și întreaga mănăstire: „O puteți recomanda pe stareța de la Agapia să fie oricând prim‑ministru”, apreciind astfel în mod deosebit calitățile ei organizatorice și gospodărești. Însă o stareță mare are nevoie de călugărițe pe măsură. Și Dumnezeu i‑a dăruit într‑adevăr stareței Eustochia slujitoare credincioase, suflete smerite care nu căutau slavă, ci își împlineau ascultarea ca pe o rugăciune tăcută. Dintre acestea, una a fost Macrina Toderuț, deși ea nu a vorbit niciodată despre sine, despre realizările sale, despre eforturile depuse sau despre credincioșia arătată mănăstirii și conducerii ei dintr‑o lungă perioadă. Tăcerea ei era mai grăitoare decât orice cuvânt - în ea se ascundea măsura adevăratului monah, care lucrează pentru Hristos, nu pentru laudă omenească.

Un alt moment de răscruce al vieții ei, după mulți ani de ascultare, a fost tunderea în monahism. În anul 1958, chiar în perioada în care fusese admisă la Institutul Teologic din București și cu un an înainte de Decretul 410, având deja 16 ani de viețuire la Agapia, Patriarhul Justinian l‑a delegat pe Episcopul‑vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanu pentru călugărirea ei. Era un semn al prețuirii cu care Biserica privea sufletul ei curat și roadele ascultării sale. Atunci, sora Maria a devenit monahia Macrina, având nașă de călugărie pe stavrofora Veronica Constantinescu. Numele nou - Macrina - purta în sine parfumul sfinților de altădată și făgăduința unei vieți întregi dăruite Mirelui ceresc. Împreună cu ea a fost călugărită și Emanuela Țuțuianu, o cântăreață de mare renume, cu voce îngerească, care năzuia să ajungă la înălțimea virtuților Macrinei, cea de Hristos iubitoare și de oameni cinstitoare. Căci frumusețea glasului se stinge, dar frumusețea sufletului este cea care trebuie să crească veșnic în fața lui Dumnezeu.

Adeseori, maica Macrina povestea despre vizita Episcopului Teoctist Botoșăneanu la Agapia, o adevărată întărire a credinței tinerelor novice, care au înțeles atunci că slujirea Bisericii și ascultarea trebuie să fie temelia vieții lor, iar Macrina Toderuț s‑a numărat printre acele monahii care, într‑o perioadă deosebit de grea pentru Biserică, s‑au jertfit până la capăt. Când furtuna se dezlănțuia asupra mănăstirilor și când mulți se clătinau, ea rămânea neclintită, ca un stâlp al bunei statornicii, tăcută și răbdătoare în dragostea ei pentru Hristos și pentru Agapia.

La scurt timp după călugăria ei, a venit decretul. Deși nu a părăsit mănăstirea, fiind implicată în lucrarea administrativă și având studii teologice medii încheiate, a resimțit durerea altor monahii silite să plece departe în lume. Sufletul ei s‑a frânt odată cu ele, căci fiecare plecare era o rană în trupul viu al obștii, o despărțire dureroasă de surori cu care împărțise rugăciunea și pâinea. Din acest punct de vedere, ea a rămas un martor neprețuit al acelei perioade, reținând cu exactitate nume, chipuri și trăsături ale maicilor: una era tipicăreasă, alta cântăreață, alta brodează cu deosebită măiestrie, alta lucrătoare la covoare, mânuind ghergheful și acul cu adevărată artă. Memoria ei devenise o carte vie, o arhivă a iubirii, în care fiecare soră avea chip, glas și dăruire neuitată.

Pe lângă aceste amănunte ale vieții de obște, în cei peste 80 de ani petrecuți la Agapia, maica Macrina s‑a întâlnit cu numeroase personalități bisericești, culturale și literare care au vizitat mănăstirea. Pe unii i‑a cunoscut îndeaproape. Scriitorul și criticul de artă I. D. Ștefănescu i‑a fost o vreme vecin, locuind într‑o casă aflată înspre drumul care duce spre mănăstirea Schitul Sihla.

De asemenea, a cunoscut mai multe starețe, pe care le‑a slujit cu credincioșie și despre fiecare păstra amintiri neîntrecut de prețioase, chiar și după vârsta de 90 de ani. La fel, în ceea ce îi privește pe slujitorii Bisericii - ierarhi și călugări renumiți, profesori de teologie, preoți de mir, dar și oameni de cultură sau elite din alte domenii - care au trecut o dată sau de mai multe ori prin bisericile și altarele Agapiei. Toți aceștia au găsit în monahia Macrina nu doar un ghid priceput, ci un suflet cald și primitor, care îi însoțea cu rugăciunea ei și după plecare.

Un moment delicat al vieții sale a fost trecerea la Domnul a stavroforei Eustochia Ciucanu - stareță cu mână de fier și pricepută în rezolvarea problemelor imediate și diverse, dar care trebuia să aibă o urmașă. Moartea stareței era ca o furtună care răscolise liniștea mănăstirii, iar obștea se întreba cu teamă și nădejde: Cine va prelua toiagul celei ce a plecat? La moartea maicii Eustochia, cea dintâi recomandată de sobor a fost Macrina Toderuț. Exista atunci și o altă călugăriță de renume, care viețuise o vreme la Ierusalim, Eufrasia Sârbu. Totuși, cele mai multe voturi s‑au îndreptat către Macrina; ea lucrase mult timp în cancelaria mănăstirii și avea o experiență administrativă bogată. Dar mai presus de orice, avea acea smerenie care nu caută slavă și acea înțelepciune care nu se învață din cărți, ci se coace‑n focul ascultării și al rugăciunii.

Răsplătită cu rangul de stavroforă, maica Macrina nu s‑a simțit pe deplin împăcată cu noua slujire. Firea ei smerită și îngăduitoare o făcea să se teamă de înălțimea chemării, nu de povara și osteneala ei. Adesea spunea Mitropolitului Moldovei că ascultarea de stareță trebuie așezată pe umeri mai tineri. Astfel, după doi ani de stăreție, în 1994, s‑a retras la pensie, ca o pasăre obosită care‑și caută cuibul în tăcere, locuind într‑o casă împodobită cu flori de o rară frumusețe, aflată pe drumul către Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, iar apoi, în sus, pe pârâu, către Mănăstirea Sihla.

Acolo, într‑o lume cu mireasmă filocalică, apropiată de pustnicie, a petrecut trei decenii, într‑o așteptare liniștită a răsplătirii dreptei Judecăți. În fiecare zi era nelipsită de la biserică. În fiecare zi avea un cuvânt bun și înțelept. În fiecare zi privirea ei se îndrepta către Dumnezeu prin psalmii profetului David, pe care îi știa aproape în întregime pe de rost, ca pe o dulce taină șoptită inimii Sale de Mirele ceresc.

Maica Macrina a avut o smerenie asemănătoare monahilor din Pateric, rar întâlnită. Se așeza între călugărițele obișnuite, fără vreo pretenție, fără vreo așteptare, fără vreun gând ascuns.

Cinstind‑o necontenit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, stavrofora Macrina Toderuț s‑a mutat din această viață în ziua de 1 octombrie 2025, la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, la câteva zile după ce împlinise 93 de ani, dintre care 83 petrecuți în mănăstire. Sufletul Macrinei s‑a înălțat sub acel omofor ceresc, primind răsplata celor ce au iubit cu credință. Viețuirea ei se aseamănă unei prea frumoase povești de iubire, dar nu îndreptată către oameni, ci către Dumnezeu. O poveste cerească, începută pe pământ și continuată în ceruri, după cântările Bisericii, „Mieluşeaua Ta, Iisuse, Macrina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându‑Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine...”. Aceste adânci cuvinte sunt mărturia unei vieți trăite într‑o iubire nespusă, purtată până la capăt, până la pragul Cerului, unde Mirele o aștepta cu brațele deschise.

Ea se adaugă acum, lipsită de orice gând trufaș, marilor starețe ale Agapiei pe care le‑a cunoscut și slujit în lunga ei osteneală monahală: cea dintâi, arhimandrita Agafia Velase, apoi stavrofora Veronica Constantinescu, urmată de stavrofora Eustochia Ciucanu, prietena și neobositul ei sprijin, stareță vreme de treizeci de ani, iar din 1994 stavrofora Olimpiada Chiriac. Și, alături de acestea, se alătură sutelor de călugărițe care au viețuit la Agapia de‑a lungul a opt decenii și mai bine.

Mărturisesc cu adâncă recunoștință că am apreciat bunătatea și tăcerea ei, nevoințele și smerenia - toate pilduitoare și pline de învățăminte pentru monahi și monahii, pentru cei râvnitori și pentru cei mai puțin atenți la propria viețuire.

Maica Macrina rămâne un chip plin de lumină și de lucrare duhovnicească și, de ce nu, un capitol distinct din istoria acestei mănăstiri moldave, plină de har. Memoria ei nu se va șterge din zidurile Agapiei, căci sufletele care au iubit cu adevărat lasă în urmă mai mult decât amintiri - lasă binecuvântare.

În ce mă privește, am nădejde în rugăciunile și vegherea ei, din Împărăția pe care cred că a moștenit‑o, pentru lunga ei osteneală. Nu‑i cer altceva decât rugăciune și aducere‑aminte pentru locurile noastre comune, întrucât satul ei de naștere, Horodiceni - Botești (Ținutul Fălticenilor), se leagă de obârșia mea printr‑o cărare ce poate fi străbătută într‑un ceas și jumătate pe jos, într‑una dintre cele mai frumoase zone ale acestor meleaguri.

Din această comună - cu monahi, preoți, cu pictorul Paul Gherasim, preotul‑cărturar Leonida Gavrilescu și alți iubitori de cultură -, maica Macrina se înalță acum către ceruri, alăturându‑se numerosului sobor de călugărițe plecate înaintea ei, unele cărora le‑a fost stareță, altele cărora le‑a fost ucenică, admiratoare și rugătoare.

Se încheie, astfel, un capitol luminos și în același timp smerit al istoriei bisericești, țesut asemenea unei pânze cu fir de aur în „Mănăstirea Iubirii Sfinte”, Agapia din ținutul sihaștrilor nemțeni. Dar ceea ce se încheie pe pământ continuă în veșnicie, căci viața celor drepți nu se termină - se preface în rugăciune neîncetată și în lumină ce nu apune niciodată.

Maica Macrina a plecat în tăcere, așa cum a trăit - fără zgomot, fără fast, fără să pretindă ceva pentru sine. Și totuși, plecarea ei lasă în urma sa un gol care nu poate fi umplut. Când clopotele Agapiei vor răsuna iară și iară în răcoarea dimineților și în liniștea serilor, când florile din grădina ei vor înflori din nou și vor înmiresma văzduhul, vom ști că undeva, dincolo de vălul lumii acesteia, ea va fi acolo - rugându‑se pentru noi, pentru mănăstirea ei iubită, pentru toți cei care vor păși pe tărâmul sfințit al Agapiei, fiindu‑ne tuturor ghid luminos și tăcut spre Iubirea cea veșnică.