Chipuri de femei ale credinței din paginile literaturii române

Deși putem opera, la o primă privire, anumite delimitări între literatura cu tematică religioasă și marea literatură clasică românească, între aceste două tărâmuri se întinde o punte tai­nică, luminoasă, străbătută în special de acele chipuri de femei care s-au apropiat de învățătura Sfintei Evanghelii.

Aceste figuri literare, legate de Biserică, crescute în duh de rugăciu­ne și în frică de Dumnezeu, purtătoa­re ale unei frumuseți lăuntrice ce străbate veacurile, exprimă un mod de viață ancorat în tradiția Bisericii. Ele au fost luminile discrete ale generațiilor lor, ale familiilor, ale sa­telor și cetăților în care au trăit, iar astăzi continuă să fie prezente în file de carte, într-o lume ce pune adesea accent pe aparență trecătoare, pe zgomot și superficialitate.

Privind cu luare-aminte în istoria literaturii române, descoperim astfel de personaje legate organic de viața Bisericii, ale căror credință, educație și dăruire ar putea alcătui, fără exagerare, adevărate pagini de filocalie. Sunt vieți simple și adânci, asemănătoare celor zugrăvite odinioară în scrierile despre Părinții deșertului și marii nevoitori ai primelor veacuri creștine. În viețile lor, Evanghelia nu este doar citită, ci mai ales trăită, astfel încât cuvântul devine faptă, iar fapta - mărturie.

Din amintirile copilăriei humuleș­tea­nului Creangă se desprinde chipul Smărăndiței popii, o prezență delicată și discretă, dar grăitoare. Deși nu ocupă centrul scenei, ea rămâne imaginea tinerei crescute sub streașina Bisericii, într-o familie preoțească în care credința și respectul pentru dascăl erau temelia educației. Smărăndița nu este doar un personaj literar, ci o frescă a unei lumi în care biserica era inima comu­nității, locul de adunare, luminare și mângâiere. Fie că ne gândim la Ți­nu­turile Neamțului sau la orice alt colț al României, o astfel de ima­gine evocă o ordine firească a vieții, în care Dumnezeu Se află în centrul tuturor lucrărilor.

O altă lumină, de o strălucire adâncă, reiese din chipul Vitoriei Lipan, una dintre cele mai impresio­nante figuri feminine din literatura română, vrednică să stea alături de marile personaje ale literaturii universale. Este o femeie care se roagă, postește, merge în pelerinaj la mănăstiri, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Fidelă păstrătoare a tradiției, a pomenirilor pentru cei adormiți, ea pornește pe drumul anevoios al căutării soțului dispărut, înţelegând semnele și visele, citind taina lumii cu ochii credinței. Puterea ei nu izvorăște din violență, ci din nădejde, din răbdare și dintr-o neclintită încredere în dreptatea dumnezeiască. Vitoria este un model de luptător adevărat, un suflet de cursă lungă, care biruie nu prin forță, ci prin statornicie.

Îndreptându-ne către universul lui Rebreanu, descoperim în Ana din romanul Ion un alt personaj cu o sensibilitate sufletească autentică. Ea acceptă suferința într-un spirit creștin înalt, cu smerenie și tăcere, purtându-și crucea fără revoltă zgomotoasă. Ea reprezintă o tipologie frecventă și o reflectare a multor des­tine feminine din satul românesc de odinioară, unde tăcerea, jertfa și răbdarea erau virtuți cultivate zilnic. Astfel de femei, lipsite adesea de sprijin, au știut să transforme durerea în rugăciune și lacrima în ofrandă.

Mara, un alt personaj cu o trăire profundă, evidențiază o conștiință morală înaltă, formată în raport cu credința în Dumnezeu și dragostea de Biserică. Își crește copiii în spiritul valorilor credinței, împlinește voia lui Dumnezeu și se raportează la El ca la un Judecător drept, dar și ca la un Părinte milostiv. Faptele ei, uneori aspre, alteori generoase, sunt străbătute de un simț foarte ascuțit al moralității.

În același univers literar, Safta apare ca vocea limpede a moralei creștine: ea simte răul înainte ca acesta să se dezlănțuie și avertizează, mustră, cheamă la îndreptare.

Privite în ansamblu, aceste perso­naje - fie că provin din paginile lui Rebreanu, Slavici sau Sadoveanu - conturează o tipologie feminină caracterizată prin credință și nădejde, care știe că viața este o luptă grea, dar nu lipsită de sens. Aceste femei ne arată că adevărata tărie nu stă în dominare, ci în credință, răbdare și în capacitatea de a merge mai departe, chiar și atunci când drumul pare anevoios sau copleșitor.

Astfel, literatura română devine nu doar o galerie de personaje memorabile, ci și o catedrală de cuvinte, în ale cărei vitralii strălucesc chipuri de femei care au trăit Evanghelia cu discreție și demnitate. Ele rămân mărturii vii că frumusețea cea adevărată nu se stinge, pentru că izvorăște din lumina lui Dumnezeu.

În paginile literaturii române întâlnim și alte tipuri de lumini grăitoare, chipuri care nu apar doar ca personaje, ci ca prezențe vii, ca mărturisiri întrupate ale credinței, ale rugăciunii și ale unei adânci viețuiri în Hristos. Ele nu strălucesc prin spectaculozitate, ci prin arderea lăuntrică, prin liniște și prin forța discretă care se naște din întâlnirea sinceră cu Dumnezeu.

Monica Pillat este una dintre aceste prezențe. Poetă creștină, ea lasă să curgă prin versurile sale rugăciunea, ecoul Scripturii și o pace duhovnicească rar întâlnită. Poezia ei nu doreşte să epateze, ci să aline, să deschidă ferestre spre cer, să așeze sufletul într-o stare de liniște și de smerenie. Ascultând-o de-a lungul timpului, fie prin cuvintele aș­ter­nute pe hârtie, fie prin mărturisirile făcute în spațiul public, se conturează limpede un chip de mărturisitor. Deși nu poate fi încadrată în pleiada martirilor din primele veacuri, totuși, într-un anumit sens, măr­turia ei poartă o scânteie din strălucirea acestora, exprimând o fidelitate tăcută, constantă, neclintită.

Alături de ea se așază Aspazia Oțel Petrescu, mărturisitoare a cre­dinței în temnițele comuniste, femeie care a cunoscut adâncul suferinței, dar nu și-a pierdut niciodată lumina inimii. Scrierile sale vorbesc despre viața trăită în Hristos, despre încercări nespus de grele, despre prigoană și umilință, dar și despre întâlniri providențiale cu oameni ai credinței, care au aflat în inima ei un adăpost cald. Chipul Aspaziei se înfățișează ca o icoană a femeii luptătoare, asemenea Vitoriei Lipan din alte vremuri, însă într-un alt con­text istoric: lupta cu vicisitudinile represiunii comuniste, purtată nu cu arme, ci cu rugăciune, cu răbdare și cu o credință nebiruită.

Un loc aparte îl ocupă Zoe Dumitrescu-Bușulenga, intelectual preţuit al culturii române, devenită spre sfârșitul vieții sale monahia Benedicta. Dincolo de erudiția academică, de prestigiul universitar și de recu­noaș­terea publică, ceea ce impresionează cu adevărat este dragostea ei pentru viața duhovnicească, pentru mănăstirile României, pentru liniș­tea chiliei și pentru frumusețea rugăciunii.

În mod special, cinstirea adâncă arătată Maicii Domnului a fost una dintre notele definitorii ale sufletului ei. Când vorbea despre Născătoarea de Dumnezeu - și nu numai -, cuvintele sale căpătau o profunzime care amintea de scrierile Părinților Bisericii, îmbinând cultura aleasă cu trăirea inimii... Acesta pare a fi meritul ei de căpătâi: capacitatea de a uni teologia, cultura și viața trăită în duh de rugăciune, precum și apropierea de ierarhi, monahi și preoți, cu unii dintre ei legând prietenii sfinte, durabile.

În literatura română, credința acestor femei este mărturisită nu atât prin declarații solemne, cât mai ales prin fapte. În cazul Zoei Dumitrescu-Bușulenga, dar și al Mo­nicăi Pillat și al multor perso­nalități contemporane, întâlnim uneori chiar discursuri teologice în adevăratul sens al cuvântului. În celelalte situa­ții, însă, observăm mai ales respectul profund față de credință, legătura strânsă cu Biserica încă din copilărie, rugăciunea fierbinte, dragostea pentru liniștea întâlnirii cu Dumnezeu.

Există și astăzi oameni cu studii înalte, cu responsabilități mari în societate, care iubesc rugăciunea și acordă întâlnirii cu Domnul un timp semnificativ din viața lor, chiar și în perioadele marilor chemări profesionale. Aceasta dovedește că sfințenia nu ține de un anumit statut social, ci de dispoziția inimii.

În paginile multor scriitori români descoperim faptul că numeroase femei crescute în spirit creștin au suferit mult, adesea în tăcere. Sufe­rința nu este neapărat un criteriu al sfințeniei, însă asumarea ei fără vină și cu îndelungă-răbdare este o formă de participare la crucea lui Hristos. Aceste virtuți arată că nu duhul lumii, ci duhul Evangheliei a fost prezent și a lucrat în viețile lor.

Astfel de exemple devin modele de ortodoxie trăită, nu doar rostită. A vorbi despre credință este relativ ușor; mult mai greu este să o tră­iești, să devii tu însuți un simbol luminos pentru ceilalți. Fapta convinge mai mult decât cuvântul, iar exemplul zidește mai mult decât orice discurs.

Faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cinstește în mod deosebit femeile cuvioase și mărturisitoare ale poporului român este un mare dar, o recunoaștere a unei comori duhovnicești care rămâne roditoare, un tezaur de modele oferit generațiilor de astăzi și celor care vor veni, ca îndemn spre credință, curaj, răbdare și dragoste de Dumnezeu.