Cine se trezeşte la „Deşteaptă-te române“?

S-a marcat (era să zicem sărbătorit) şi în acest an, duminică, 29 iulie, Ziua Imnului Naţional. În capitala României, totul s-a redus la o ceremonie organizată de Ministerul Apărării şi cel al Internelor şi Reformei Administrative şi a constat în oficierea unei rugăminţi pentru poporul român, alocuţiuni şi un spectacol susţinut de muzicile reunite din garnizoană şi corul Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul“.

Participanţi? O mână de reprezentanţi ai unor organizaţii şi instituţii militare şi religioase. De fapt, cam aceeaşi de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei ani etc.

În alte oraşe nici atât. Doar pe ici pe colo câte un steag tricolor agăţat de vreun stâlp electric. Cât priveşte însă obligaţia autorităţilor publice şi a altor instituţii ale statului prevăzute în Legea nr. 99 din 26 mai 1998 de a organiza programe şi manifestări cultural-educative cu caracter evocator şi ştiinţific, în spiritul tradiţiilor poporului roman nu se mai vorbeşte deloc, nici măcar în reşedinţele de judeţ. Anul acesta vina va fi fost dată pe vara caniculară. Dar în anii trecuţi? La Iaşi, din 2001 nu s-a mai organizat nimic reprezentativ pentru această sărbătoare. Nici intonări în comun ale Imnului naţional, nici simpozioane, nici spectacole folclorice, nici defilări şi nici măcar afişe explicative pentru arborarea tricolorului pe clădiri. Şi când te gândeşti că un politician cu funcţii de conducere pe atunci al oraşului spunea: ,,Fără imn nu am fi un popor, am fi o mulţime. 29 iulie se doreşte a fi o recondiţionare a simbolurilor naţionale, nerespectate din 1950, care ne îndeamna să lăsăm urmaşilor o Românie de care să nu le fie ruşine“.

Au rămas doar vorbele şi promisiunile deşarte.

Atunci ne întrebăm: A cui este oare această sărbătoare?

A bucureştenilor nimeriţi întâmplător pe Calea Victoriei la ora 10.15, surprinşi şi miraţi de decorul realizat în faţa Fântânii Sărindar de către fanfarele militare reunite şi corurile ostăşeşti? A soldaţilor obligaţi să stea nemişcaţi în „front“ timp de o jumătate de oră?

A Primăriei şi Prefecturii Capitalei, care, în urmă cu câţiva ani, ameninţau că cele două sărbători - simboluri naţionale - Ziua Drapelului şi Ziua Imnului vor fi, în Bucureşti, evenimente de răsunet?

A şefilor de fanfare şi a celor ai comenduirilor de garnizoane care, într-un amalgam de situaţii, persoane şi întâmplări, se străduiesc să pună lucrurile în bună rânduială, spre a înţelege noi, cei de pe margine (şi cei din protocol), ce este cu manifestarea-simbol pentru că presa, oficialităţile, instituţiile statului, societatea civilă, organizaţiile guvernamentale, şcoala mai au multe de făcut pentru a conştientiza lumea despre însemnătatea unui asemenea angajament.

Anul trecut, s-a oprit circulaţia în zonele stabilite pentru sărbătorire. Anul acesta, la Bucureşti, din repriza de muzică militară, asistată de vocile corurilor reunite, au făcut parte şi claxoanele taxiurilor, şi scrâşnetul autoturismelor şi troleibuzelor din zonă, circulaţia fiind oprită doar pentru 5 minute. La Iaşi, două-trei alocuţiuni, un microrecital susţinut de fanfară şi un miniprogram artistic al actorilor de la Teatrul Naţional. Nu e mult, dar totuşi e ceva. Oricum nu e nimic de profunzime. E doar o acţiune din şirul celor banale destinate a marca momentul şi a bifa activitatea pe agenda de lucru a organizatorilor. Dacă urbea nu ştie nimic din timp ce se va întâmpla, dacă organizatorii nu atrag pe locuitori, dacă activităţile din program sunt doar pentru „a lua faţa lumii“ şi „a da bine la televizor“, atunci zadarnic este efortul celor câţiva inimoşi ce vor să menţină vie o simbolistică aproape uitată. Iată, aşadar, cum o sărbătoare pornită, la prima ediţie, a fi una semnificativă şi semnificantă pentru populaţia unei urbe, inclusiv în Capitală, a căzut, într-un timp prea scurt, în desuetudine. Cum se va simţi acel domn care se văita că sunt prea multe sărbători, domnia sa fiind adeptul unor evenimente „cu impact la populaţie şi care să semnifice cu adevărat ceva în inimă şi în sufletul românilor“.

Da, poate unii se gândesc că numai sărbătorile cu mici şi bere în parcul public au impact la inima (poate burta) românului,... care să şi voteze apoi, când vin alegerile de tot felul. Ce impact să aibă intonarea imnului naţional sau ridicarea pe catarg a drapelului naţional?

Să nu ştie cei care tot propovăduiesc diverse simboluri şi însemne că un popor este cu atât mai cult şi mai civilizat cu cât are mai multe sărbători?!

Aşadar, pentru toată lumea, dar mai ales pentru oficialii primăriilor şi ai administraţiilor publice locale, pentru reprezentanţii asociaţiilor şi organizaţiilor de tot felul punem această întrebare: A cui este această sărbătoare? A noastră, a tuturor românilor, locuitori ai urbelor, şi ai comunelor şi satelor sau este, pentru 45 de minute, doar a câtorva pesionari şi veterani veniţi cu inima deschisă în locurile publice de ridicare pe catarg a tricolorului? Câţiva dintre cei care încă mai ştiu ce înseamnă imn şi tricolor...