Colindători la Sărbătoarea bucuriei

Amintiri de demult ale sfinţilor preoţi de la ţară ne transpun în atmosfera mirifică a satului românesc din preajma praznicului Naşterii Domnului.

Sărbătorile constituiau, mai ales atunci, principalele momente aşteptate de întreaga suflare, cu precădere de copii, care erau îndemnaţi, din fragedă vârstă, să ducă mai departe colinde, cântece, obiceiuri şi datini venite din bătrâni. Ajunul Crăciunului, ca şi cel al Bobotezei, îndelung pregătite, urma tradiţii păstrate cu sfinţenie şi scoase în fiecare an ca dintr-un sipet preţios. Preotul satului vestea întotdeauna bucuria sărbătorilor şi ducea odată cu icoana binecuvântarea Mântuitorului în fiece casă unde vieţuiau creştinii dreptmăritori.

În cele mai multe cazuri oamenii aşteptau cu bucurie venirea preotului, iar cei care nu deschideau uşa casei se numărau pe degetele de la o singură mână. Doar cu motivaţii excepţionale, să le numim binecuvântate, gospodarii lipseau de acasă în zilele sărbătorilor. Ei ştiau că Mântuitorul Hristos stă la uşă şi bate. Cel care aude glasul Lui deschide şi El rămâne cu ei. Ceilalţi pierd posibilitatea întâlnirii cu Domnul Slavei.

Prezenţa şi aşteptarea lor în proporţie de peste 90%, uneori chiar 100% arăta grija credincioşilor pentru a primi binecuvântarea Domnului, prin vizita pastorală a preotului parohiei, ca semn văzut de comuniune cu Cel care a venit în lume, "la plinirea vremii" ca să îndumnezeiască pe omul căzut în drumurile acestei vieţi.

E greu de crezut cum s-au schimbat lucrurile, mai ales cele din lumea satului, în perioada ultimilor ani. Bunele tradiţii şi frumuseţea obiceiurilor au fost, de cele mai multe ori, lăsate deoparte. În locul lor au apărut indiferenţa şi nepăsarea "ajutate" de atmosfera nocivă a cârciumilor care s-au înmulţit în mod alarmant. Din păcate ele sunt permanent asaltate de oamenii care mergeau altădată la biserică. Din istoria unor sate păstorite cândva de preoţi pioşi şi misionari aflăm că prima grijă a păstorului de suflete era desfiinţarea cârciumii, când aceasta funcţiona. Aşa a fost protosinghelul Nicodim Măndiţă, paroh pentru o vreme în câteva sate, care a înfierat în scrierile sale păcatele des întâlnite, mai ales beţia, înjurăturile, fumatul, absenţa de la biserică ş.a.

Satele cu oameni harnici, credincioşi, înstăriţi şi păstrători ai frumoaselor obiceiuri nu acceptau în sânul comunităţii lor orice fel de comportament. Cei care nu se aliniau unui asemenea standard erau excluşi. Dar pretenţiile de altădată nu se mai regăsesc printre gusturile oamenilor de astăzi...

În preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Bobotezei trebuie să redevenim copii, să fim asemenea pruncilor despre care spunea Mântuitorul că a unora ca acestora este Împărăţia cerurilor. Copiii au bunătate şi inimă curată, fără cugete viclene şi resentimente.

Asemănându-ne lor şi părăsind obiceiurile lumeşti ne apropiem mai mult de Pruncul Mântuitor, care a venit în lume, S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

În decembrie 1989, când m-am întors în vacanţă de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, am aflat hotărârea conducerii Mănăstirii Neamţ care mă trimitea cu Ajunul în Parohia Grumăzeşti, nu prea departe de Târgu Neamţ. Acolo păstorea preotul Vasile Sterpu, un om sfătos, vesel, iubit de săteni. Credincioşii îl ascultau şi împreună au înălţat o frumoasă biserică, ca mărturie a iubirii lor faţă de Dumnezeu.

Bătrâneţea şi boala grea îl împiedicau să meargă cu Ajunul, şi într-o astfel de împrejurare am ajuns eu în satul cu pricina. Am fost găzduit în casa parohială şi am avut posibilitatea unui dialog plăcut, interesant despre oameni şi lumea satului.

Grumăzeştii încă păstra o veche tradiţie a sculpturii mobilierului bisericesc, cu meşteri mari care au realizat adevărate capodopere, atât în ţară, cât şi-n străinătate. Părintele Mircea Ursache, sacerdotul artist este unul dintre ei. Ioan Hantăr, un alt meşter iscusit, a sculptat împreună cu părintele Mircea racla Sfântului Ioan Iacob de la seminarul nemţean.

Când străbăteam uliţele aşezării, însoţit de cântăreţ şi pălimar, credincioşii alertaţi ne-au întâmpinat spunându-ne: "Mare încercare peste noi, Televiziunea transmite ştiri senzaţionale, Ceauşescu a fugit, la Bucureşti e haos, nu ştim ce va fi cu noi". Într-o astfel de atmosferă încordată şi incertă am petrecut toate zilele Ajunului. Oamenii comentau în fel şi chip evoluţia evenimentelor de la Timişoara şi Bucureşti. Erau nedumeriţi, speriaţi. Confuzia domnea peste tot în ţară.

Când încheiam vizita în sectorul rezervat zilei respective mă întorceam la casa parohială. Părintele Lică şi doamna preoteasă Jana (Eugenia) aşezau masa şi-mi povesteau cu lux de amănunte desfăşurarea evenimentelor pe care ei le urmăreau la televizor. Televiziunea transmitea, cu foarte mici pauze, ştiri, dezbateri şi "revoluţia" în direct. Era ceva neobişnuit. Până atunci Televiziunea Naţională, atent cenzurată de regimul aflat la putere, nu oferea telespectatorilor decât patru ore de emisie cu excepţia Anului Nou sau a unor sărbători legale şi a duminicilor. Atunci am celebrat primul Crăciun în libertate, după mai bine de 40 de ani de constrângeri, nedreptăţi şi oprelişti. Crăciunul a fost sărbătoarea care fusese umilită cel mai mult. Ea cădea de cele mai multe ori în timpul săptămânii, iar oamenii erau obligaţi să lucreze în uzine şi fabrici. În 1989, de Crăciun a sfârşit, se ştie cum, un dictator care s-a crezut nemuritor. L-a necinstit pe Dumnezeu, n-a respectat Biserica şi sărbătorile, tradiţiile sfinte ale acestui pământ.

Mă aşteptam atunci ca Biserica să-şi recapete locul pierdut în viaţa ţării ştirbită de multe interese într-o jumătate de veac întunecat. N-a fost să fie aşa. Oamenii au înţeles în mod diferit libertatea, s-au grăbit să acuze pe alţii şi au ales un drum greşit. Lucrurile sfinte n-au mai reprezentat centrul activităţii şi al vieţii oamenilor. De aceea e bine să ne întrebăm uneori: Unde sunt oamenii şi zăpezile de altădată?

Un alt gând legat de apropierea sărbătorilor se îndreaptă către păstorii care au împlinit în mod exemplar misia lor de propovăduire a cuvântului mântuitor şi îndreptării oamenilor pe Cărarea Împărăţiei. Câţi preoţi au urcat cu greu troienitele drumeaguri pe dealuri şi munţi, prin locuri neumblate, pentru a duce binecuvântarea în casele fraţilor noştri, cu icoana Naşterii Domnului ori cu agheasma Bobotezei? În unele parohii răsfirate, distanţele de la o casă la alta sunt uneori de câteva sute de metri, sau chiar mai mult. La fel s-au ostenit să meargă lângă paturile bolnavilor, să-i spovedească ori să-i petreacă în locurile de veşnică odihnă.

Unde credincioşii sunt buni şi râvnitori misiunea preotului este mai uşor de împlinit. Acolo este pământul cel bun şi roditor în care sămânţa semănătorului aduce rod însutit. Este vremea colindelor, a bunelor vestiri, a urărilor şi a darurilor. M-am bucurat să remarc că Biserica cultivă, încurajează şi apreciază după cuviinţă cetele de colindători. Pe Dealul Patriarhiei au venit şi anul acesta grupuri numeroase şi alese de colindători, preoţi, teologi, seminarişti, tineri de diferite vârste, care au interpretat piese muzicale din tezaurul de cult şi din patrimoniul cultural naţional, în parte uitat de generaţiile tinere. Am observat că multe grupuri provenind din Bucovina, Maramureş, Bihor, Vrancea ş.a. purtau costumul popular specific zonei şi aceasta e o nădejde că nu-i totul pierdut. E drept că la scară naţională se constată o discrepanţă evidentă privind perpetuarea tradiţiilor, însă măcar în parte oamenii mai pot afla că poporul român are istoria încărcată de frumuseţi şi strălucire, o bogăţie care nu se pierde, o comoară în adâncuri înfundată. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). În cântecul îngerilor ne aducem aminte de cei care s-au bucurat atunci, la Betleem, dar şi de cei care s-au tulburat, cum a fost nedreptul rege Irod şi cei din preajma lui. Dincolo de orchestre, spectacole, concerte şi cântece de stea, în multe părţi ale lumii se aud încă suspinele şi strigătele celor mulţi, bolnavi, goi şi fără adăpost. Să le ascultăm şi să alinăm, măcar în parte, suferinţele celor fără ajutor.

Crăciunul, sărbătoarea bucuriei, ne îndeamnă pe toţi să ne schimbăm inimile şi să primenim sufletele. Este sărbătoarea când putem redeveni copii.