Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Comunitatea pierdută a sfinţilor

Comunitatea pierdută a sfinţilor

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 18 Iun, 2011

După Pogorârea Duhului Sfânt urmează efectul firesc al umplerii sufletului uman de către Acesta: sfinţenia. Definită de către multe persoane diferit, în funcţie fie de cunoştinţele teoretice ale omului despre sfânt şi sfinţenie, fie de trăirea sfinţeniei de către alţii, sfinţenia nu se dobândeşte ca urmare a unui artificiu, a unei maşinaţiuni, căci astfel mai toţi bogaţii din lume, foarte pricepuţi la aceste lucruri, ar deveni sfinţi. Sfinţenia, ca urmare firească a credinţei şi a efortului personal depus de o persoană, se primeşte în dar.

De fapt, se ştie foarte bine că cele mai de preţ lucruri din această viaţă le primim în dar, însă noi ne luptăm din răsputeri, pierzându-ne timpul şi pe noi doar pentru a dobândi ceva de mai mic preţ şi extrem de efemer. Darul credinţei este începutul drumului spre sfinţenie, spre convieţuirea cu Dumnezeu. Este o nebunie să gândeşti că cineva ar putea locui cu Cel necreat, dar această nebunie anume înseamnã credinţa.

Şi totuşi, ce înseamnă convieţuirea şi de ce acest termen? Însăşi Biserica a fost desemnată cu termenul de conlocuire, iar la Schimbarea la Faţă Apostolii au experimentat cu adevărat ce înseamnă atât să-L vezi pe Dumnezeu la faţă, cât şi să locuieşti împreună cu El. Cuvintele lui Petru nu pot fi înţelese decât ca o dorinţă arzătoare de oprire a momentului, autenticul sens al expresiei nenorocite "carpe diem", de contemplare, de contemplare a ceea ce este cel mai frumos pentru suflet, iar de aici avem şi oamenii filocalici.

Curios însă că acest drum al omului către Dumnezeu, către o "con"-vieţuire trece după câte am văzut din experienţa sfinţilor şi printr-o etapă de însingurare. Aceasta însă nu poate însemna vreodată izolarea totală sau definitivă, căci sensul comuniunii ca Euharistie, Împărtăşanie este dat de întâlnirea cu Cineva şi apoi de împărtăşirea Aceluia celorlalţi.

Creştinii din "Faptele Apostolilor" par o ciudăţenie pentru noi, astăzi. Ei îşi doreau să trăiască alături de Apostoli sau de urmaşii acestora, dorinţa aceasta fiind manifestată prin părăsirea totală a averii acumulate până atunci. Şi nu era vorba, deşi ne poate duce cu gândul, de înfăptuirea unei comunităţi monastice, ci de zămislirea unei familii, şi când zic zămislire, mă refer la naşterea de prunci, fiindcă tocmai aşa erau priviţi noii ajunşi în comunitate - prunci care prin botez primeau viaţă, nume, părinţi, fraţi şi surori şi, nu în ultimul rând, o casă - parohia.

Dar ce este parohia sau comunitatea astăzi? Vedem, într-adevăr, că cele mai multe denominaţiuni neoprotestante au încercat, de-a lungul istoriei lor, să recreeze ceea ce s-a distrus prin atomizarea şi izolarea societăţii religioase, care a şi dat naştere acestor denominaţiuni.

În cazul în care Max Weber are dreptate şi etica protestantă stă la baza ideii capitalismului, a acumulării, în izolare, a cât mai multe bunuri, atunci astăzi, la începutul celui de-al treilea mileniu, capitalismul ameninţă la fel de mult şi pe ortodocşi.

Chiar dacă ortodocşii mai au, în teorie, doctrina Părinţilor, care nu avea multe în comun cu capitalizarea sau atomizarea umanităţii, vedem cum, din cauza secularizării, aceştia tind să imite spectacolul macabru al umanităţii din ce în ce mai nefericite şi izolate.

Regăsirea sensului de comunitate, dar nu ca în cazul neo-protestanţilor, ci în sensul familial, comunitatea concentrându-se în jurul unui părinte, care îl simbolizează pe Părintele Ceresc, este o condiţie a salvării poporului ortodox.

Altfel, nu vom avea comunităţi sau parohii decât pe hârtie, iar membrii acestora vor prefera să comunice prin facebook sau bloguri decât să se întâlnească, faţă către faţă, cu toate că se vor considera, în continuare, cei mai autentici creştini şi ortodocşi.