Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Comunitatea şi nepăsarea

Comunitatea şi nepăsarea

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 27 Aug, 2011

Ne vine adesea în gând comunitatea Sfinţilor Apostoli, unde fiecare îşi aducea întreaga avere şi trăia împreună cu ceilalţi fraţi şi surori. De obicei, privim aceasta ca pe idealul comunităţii creştine şi probabil că aşa şi trebuie.

Chiar dacă nu avem detalii despre administrarea bunurilor sau a banilor proveniţi din aceste donaţii, nici despre locul de cazare sau de masă al membrilor comunităţii, ne închipuim că acestea ar putea semăna cu felul de a fi al micii comunităţi, formată în jurul Mântuitorului.

Din cauza mişcărilor de populaţie din timpul nostru, oamenii nu se mai cunosc cu vecinii şi am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva singura diferenţă între viaţa din România şi cea din migraţie este doar aceea că trecătorii de aici vorbesc limba română. Problema comunităţii creştine a provocat nemulţumiri încă din primele decenii de după Învierea Domnului Hristos. Ceilalţi locuitori ai Imperiului Roman îi priveau cu suspiciune pe "sectanţii evrei" sau adepţii acestora, care aveau nişte ritualuri necunoscute şi locuiau împreună.

După ce majoritatea locuitorilor Imperiului au devenit creştini, problema comunităţilor a dispărut, iar astăzi ne confruntăm cu problema lipsei acestora. Şi nu mă refer la sensul figurat al expresiei, ci la existenţa reală a comunităţii de creştini ortodocşi, în cazul nostru - români. Satul românesc reprezenta, cu toate problemele lui, o comunitate creştină, în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii care se cunoşteau între ei şi ascultau de vocea bătrânilor şi a preotului se ajutau, se bucurau şi plângeau împreună, iar toate acestea se petreceau în jurul bisericii.

Rămăşiţele acestor comunităţi se regăsesc şi astăzi, însă, din păcate, ele apar din ce în ce mai des ca nişte superstiţii cu tentă religioasă, care nu ating inima sau comportamentul uman, în general. La oraş, acolo unde s-au mutat oamenii, se mai păstrează tradiţiile şi rânduielile creştineşti, însă numai sub forma unor tradiţii culturale, unde preotul este văzut doar ca un meseriaş care îşi face treaba lui. Îmi vine foarte greu să nu gândesc la modul general, să nu includ în acest val de îndepărtare de la spiritualitatea autentică a modului de viaţă actual pe majoritatea conaţionalilor noştri, având în vedere manifestările generale ale opiniei publice. Urmarea cu stricteţe, ca în cazul poveştilor cu magie şi vrăjitorii, a celor mai mărunte rânduieli ce ţin de pomenirea celor adormiţi (pomenire aproape exclusivă prin ritualuri, iar nu prin rugăciune, care este doar treaba preotului) sau de momente importante din viaţă (Botez, Cununie) şi refuzul de a trece peste superficialitate, în aceste cazuri, pentru a ajunge la rădăcini, nu mă pot face decât sceptic în privinţa viitorului comunităţilor ortodoxe româneşti.

Pe de altă parte, tineretul de astăzi, cu toate ispitele care-l înconjoară, pare mai deschis faţă de Biserică decât generaţia în vârstă şi, uneori, chiar doritor să înţeleagă esenţa şi rolul ritualurilor şi al tradiţiilor. Sper, astfel, în generaţia tânără, care ar putea înţelege necesitatea existenţei unor comunităţi adevărate.

Oricum m-aş gândi la regulile de vieţuire ale unei comunităţi creştine, apar imediat şi contraargumente, care indică greutatea realizării acestui ideal. Cu toate acestea, cred că înfrângerea nepăsării, care aproape că domină peisajul cotidian, cât şi apropierea de alte persoane (măcar de cele cu care ne asemănăm) ar fi un început bun pentru repunerea în drepturi a comunităţilor creştine. Sigur că acestea nu vor mai putea arăta ca cele din vechime, de la ţară, nici chiar în satele noastre, dar măcar ar putea scoate la iveală iubirea de aproapele şi de Dumnezeu, respectiv ca fundament al existenţei lor.