Consecinţa relativismului

Drama lumii contemporane e relativismul, adică uşurinţa cu care credem că totul ţine de unghiul de vedere. În această privinţă, omul modern a reuşit să-şi creeze o formă aparte de existenţă ciclotimică, o existenţă în care, actor dăruit al propriilor trăiri, el îşi poate alterna cu sinceritate punctele de vedere, fiind când de o luciditate mergând până la cinismul ateic, când de o ardoare interioară frizând credinţa. Cu alte cuvinte, sunt ateu şi credincios cu schimbul, în clipa aceasta fiind încredinţat că Dumnezeu nu există şi în clipa următoare implorându-l să mă ajute în slăbiciunea mea. De pildă, dacă sunt bolnav, seara mă rog lui Dumnezeu să mă vindece, iar dimineaţa mă duc la medic să mă trateze. În sufletul meu nu este nici o contradicţie în această privinţă, întrucât medicina priveşte trupul, în vreme ce credinţa mea priveşte sufletul. De ce să văd aici o încălecare a două domenii între care nu există de fapt nici o dispută privind jurisdicţia unuia asupra celuilalt? Ce-i al trupului ţine de medicină, ce-i al sufletului ţine de religie. Toţi ştim asta. Optica aceasta, pe cât de ilicită e sub unghi teologic, pe atât de împărtăşită e de oamenii obişnuiţi.

Astăzi, în neurologie, distincţia trup-suflet nu mai are sens. Lucrul este cu atât mai grav, cu cât întreaga tradiţie a culturii europene ne îndeamnă să dăm crezare acestei distincţii: începând cu grecii, trecând prin Evul Mediu şi ajungând la Descartes, cu a sa celebră dihotomie - res cogitans şi res extensa -, perechea conceptuală trup-suflet, în ciuda avatarurilor suferite, s-a perpetuat de-a lungul timpului cu o vigoare care nu este una greu de înţeles, căci ce e mai încurajator decât să ştii că ai un suflet, că el va rămâne şi după ce tu nu vei mai fi şi că astfel dispariţia ta nu va fi o dispariţie propriu-zisă? Platon, în dialogul Phaidros, privea sufletul ca un atelaj înaripat, iar mai târziu, în Roma antică, Horaţiu scria non omnis moriar, mărturisindu-şi speranţa că nu va muri în întregime, că este ceva în el care îi va supravieţui, iar acel ceva nu putea fi decât sufletul. Creştinismul preia ideea, proslăvind curăţenia sufletului şi înfierând păcătoşenia trupului. Apoi, în Evul Mediu, pe măsură ce subtilităţile teoretice trebuiau să ţină pasul cu stufoasele dileme scolastice, filozofii aveau să atribuie sufletului o seamă de facultăţi diafane şi imperceptibile, menite a explica viaţa lăuntrică a omului: spiritul şi variaţiunile lui inerente: intuiţie, intelect şi raţiune.

Dar a venit timpul medicinei, adică al acelui domeniu în care oamenii nu stau să discute, ci se grăbesc să disece, să observe şi să verifice. Rezultatul drastic este că, în locul verdictelor teoretice, s-a dat o sentinţă practică: sufletul nu numai că nu e muritor, dar el nici măcar nu există. E deconcertant s-o spui, dar creierul, înainte de a avea o activitate psihică, are o activitate chimică şi una electrică, iar acest substrat electric şi chimic se răsfrânge direct asupra stării noastre mentale. Mai mult chiar, activitatea electrică şi cea chimică a creierului produc la propriu psihicul nostru. Creier-trup-mediu, o triadă în care sufletul nu mai are loc. Ideea că am avea o entitate subtilă şi autonomă faţă de trup, o entitate guvernată de reguli proprii ce nu se lasă deloc derivate din cele ale trupului, şi care pe deasupra ne va mai şi supravieţui, furişându-se în straturile astrale, unde fie va aştepta Judecata de Apoi - această idee, potrivit ştiinţelor, este o iluzie.

Situaţia este ireductibilă sub unghi doctrinar: pentru unii, sufletul e totul, pentru alţii, sufletul e o secreţie a creierului. Deosebirea radicală priveşte perspectiva pe care o deschide fiecare din poziţii, şi e uimitor că sunt oameni care pot trăi fără speranţă şi fără credinţa într-un orizont care să prelungească lumea de aici. Lipsa perspectivei nu numai că nu-i doboară, dar chiar îi întărâtă. Mai precis, îi stimulează în latura voluptăţii, de unde şi revărsarea de aberaţii care clatină societatea. Cine e relativ n-are perspectivă, dar are pofte în degustarea vieţii, ba chiar are o furie în savurarea ei. Căci dacă viaţa aceasta e unica, măcar să ne scoatem pârleala. De aceea, consecinţa relativismului e pesimismul cu virtuţi epicureice.