Copiii, fragede perle de modelat

Veacul se presimte a fi din ce în ce mai tulburat pentru întreaga umanitate și sub toate aspectele existenței: material, moral, cultural și spiritual. Furtuni, taifunuri, explozii și năboiri de ape, la propriu, dar și la figurat, în corespondență perfectă! Tulburător și cumplit de actual îmi sună în minte un paragraf din Cântarea a 9-a a Canonului cel Mare, izvodire minunată a Sfântului Andrei, Păstorul Critului: „Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează și toată Scriptura în tine (suflete) nu este luată în seamă”.

Oare nu aici suntem? Noi, omenirea? Legea este amenințată la tot pasul de fără-de-legea tuturor devierilor de la normalitatea universal valabilă (nu aceea considerată ca atare de o minoritate de orice fel și de oriunde!). Evanghelia răsună adesea în hăul unor inimi goale de orice simțire, încăperi unde nu mai locuiește Dumnezeu, sau poate chiar unul cu înfățișarea terifiantă a fiarei apocaliptice. Cât despre Scriptură, ea este învăluită în fumul gros al neștiinței, al necercetării, al nonsensului aplicat ca o pecete anihilantă.

Iată, deci, cât de actuală și oportună este inițiativa Bisericii în sensul revizuirii, îmbo­gățirii și activării susținute a educației religi­oase, bazată pe preceptele creștinismului, ale Ortodoxiei în cazul nostru, concentrate în doar câteva concepte esențiale: credință, nădejde (în Dumnezeul Trinitar) și dragoste (de Dumnezeu și de aproapele). De fapt, în virtuțile-sinteză numite de Sfântul Apostol Pavel. Cu o între­bare necesară și care impune răspuns: de unde vom începe?

„Se spune că perlele, imediat ce le scoți din mare, sunt ca apa. Dacă pescarul care le scoate din cochilie e priceput, pune în palmă picătura aceea și mișcându-și mâna cu atenție, în toate direcțiile, o modelează și îi dă o formă foarte frumoasă. Dacă perla proaspăt scoasă apucă să se întărească, el nu-i mai poate da ce formă dorește. Când un material e moale, e foarte ușor de modelat și ia orice formă și orice chip dorești. Dacă însă apucă să se întărească definitiv, nu-i deloc ușor să-i schimbi forma sau înfățișarea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre educația copiilor”). Sfântul Părinte vede așadar sufletul copilului putând a fi modelat asemeni perlei abia scoase din mare. Iar modelarea, trebuind să înceapă la o vârstă cât mai fragedă.

Suntem provocați, iată, la a formula câteva posibile întrebări și o eventuală concluzie, logică și, totodată, de importanță hotărâtoare. Care ar fi întrebările? Dacă, de către cine și cum se poate „modela”, în zilele noastre, sufletul copilului folosindu-se metoda prelucrării perlei, invocată de Sfântul Ioan Hrisostom în această splendidă alegorie?

Măiestria bijutierului îi este atribuită mamei

Prima concluzie și cea mai la îndemână: măiestria bijutierului îi este atribuită mamei! Cum? Prin câteva etape sau trepte de familiarizare a pruncului cu lumea înconjurătoare sub aspectul ei concret, obiectual, tangibil, perceptibil la nivelul senzorialului. Apoi, pe treapta cea mai de sus, va apărea obligatoriu ideea că există Cineva, acolo sus, Care ne iubește - Care îl iubește - chiar mai mult decât mama, tata, frații, bunicii. Și acel Cineva Se numește Doamne-Doamne! Dumnezeu este Cel care l-a creat și l-a încredințat părinților pentru a-l crește mare, cuminte, bun și astfel mereu iubit de El și de semeni.

Până când încă n-au apărut, oricât de îngăimate, greu inteligibile, pe buzele copilului, cuvintele, mama e cea care vorbește, îi vorbește despre toate acestea. Mama îi arată și numește o floare, un pom, o pasăre, soarele, luna și chiar dacă la început numai pentru impactul imagistic, al culorilor, icoanele! Da, ne-am apropiat! Ca în jocul copilăriei noastre „de-a baba-oarba”, când, legați la ochi cu o batistă, eram provocați să aflăm un obiect ascuns într-un loc anume de prietenii noștri de joacă. De câte ori ne apropiam pe bâjbâite de locul cu pricina, dacă obiectul nu se afla acolo, ni se striga: apă! apă! Iar strigătele de: foooc, foooc! ne semnalau că obiectul ascuns se află pe-aproape. Vă amintiți, nu-i așa?

Tot astfel, copilul, deşi nelegat la ochi, se află totuși doar la prea frageda percepție față de lumea înconjurătoare. De aceea, mama e cea care îl familiarizează cu lucrurile, ființele, animalele, plantele, oamenii, cu un cuvânt - lumea! - prin cuvinte pe care ea i le repetă rar, cu multă răbdare, pentru ca să i se fixeze în memorie. Apoi urmează testul gradului de recepționare și întipărire în mentalul copilului, atât a ceea ce reprezintă acele obiecte, cât și în pronunțarea numelui lor. Astfel pruncul începe să experimenteze minunatul instrument de comunicare: limba, respectiv limbajul vorbit.

Îngerul păzitor

Așadar, iată primele operațiuni necesare întru modelarea „perlei” vii, care este mintea și sufletul copilului. La materialul didactic, nelipsit din acest proces, se adaugă treptat alte informații. Între ele, foarte important este, spuneam, să-L cunoască, într-o reprezentare iconică, desigur, pe Doamne-Doamne, Căruia I se adaugă treptat Măicuța Domnului, cu Iisus Prunc în brațe, îngerii și sfinții. Cel despre care îi vorbește de la început mama este îngerul păzitor. Despre acesta copilul află că, deși nu-l vede, este mereu lângă și prin preajma lui, din clipa în care pruncul a fost botezat. Atunci când e vorba să meargă „să facă nani”, copilul va fi liniștit de mama cu aceste cuvinte: „Culcă-te cuminte, că îngerașul e cu tine. El nu pleacă nici o clipă de lângă pătuțul tău, te păzește mereu”.

Mai târziu, când cuvintele încep să înflorească deslușit pe buzele copilului, lumea însăși prinde contur și semnificație, cunoașterea ia forma bucuriei inocente și exuberante la vederea culorilor, a formelor, a sunetelor și mai ales a luminii. Nimic nu încântă un copil, provocându-i chiote de bucuroasă uimire și impulsul sau dorința de a atinge cu mâna, cum face orice sursă de lumină. Urmează o nouă treaptă: însușirea și rostirea de către prunc a cuvintelor care dau nume lucrurilor, lumii înconjurătoare. Sunt numite, de pildă, jucăriile: păpușa, ursulețul, pisica etc.

Am putea spune, într-un nevinovat joc al imaginației, că fiecare prunc, făcând acest exercițiu de vorbire și de însușire a limbajului, îl amintește pe Adam, chemat de Dumnezeu să dea nume celor create de El?! Se va auzi apoi acel nume rostit la început de mama, cu un profund fior de evlavie, preluat apoi, instinctiv, de copil: Doamne-Doamne. Dar, până atunci, în momentul de răsfăț dulce al serii, când vine „Moș Ene pe la gene”, mânuța dreaptă a copilului e purtată cu gingășie de mâna mamei sau a bunicii, însemnând pe trupușorul plăpând, în brațele iubitoare sau îngenuncheat în pătuț, semnul Sfintei Cruci.

Prima rugăciune

Apoi? Apoi… aici se arată cu adevărat măiestria „bijutierului”, a mamei! Dacă între numele rotunjite, prin repetarea plină de dragoste și răbdare, a intrat în vocabular și îngerul păzitor, nu-i decât un pas până la momentul sublim când acest suflețel, aflat în plină ascensiune formativă duhovnicească, îl va rosti și îi va adresa prima rugăciune. Astfel, intră în viața copilului, încă de la 1-2 anișori, un nume, o persoană și mai ales o rugăciune! Prima rugăciune: „Îngerelul”! Trebuie să precizăm că această micuță rugăciune nu face parte din literatura și programul liturgic propriu-zise ale Bisericii. Ea este, însă, izvodită din prinosul de credință și gingășie sufletească al poporului român, creator de adevărate perle de artă în toate domeniile: cântec, poezie, îmbrăcăminte tradițională și, nu în ultimul rând, forme proprii, impresionante, de manifestare a evlaviei, a credincioșiei. Putem, așadar, presupune că această rugăciune s-a plămădit în timp ca o micuță soră geamănă cu perla folclorului românesc, doina (melodia și textul acesteia), despre care se spune: „Doina din ce s-o făcut?/ Dintr-o gură de mic prunc:/ L-o lăsat muica dormind,/ L-o aflat doina zicând” (Maria Tănase).

Trebuie să menționăm aici un fapt de maximă importanță, dar și prilej de bucurie pentru cei care iubesc și păstrează cu grijă valorile culturale și spirituale ale poporului român. Cu câţiva ani în urmă, la sesiunea Comitetului Interguvernamental al Convenţiei UNESCO pentru Salvgar­darea Patrimoniului Cultural Imaterial, doina a fost acceptată ca element de patrimoniu cultural imaterial, reprezentativ pentru teritoriul ţării noastre. N-am putea considera oare, printr-o liberă extensie, ca fiind deopotrivă element de patrimoniu cultural imaterial - și mai mult: spiritual! - reprezentativ pentru credința poporului nostru și micuța, dar atât de substan­țială rugăciune: „Îngerelul”?