Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Cortina de sticlă: Casele memoriale de la bloc (I)

Cortina de sticlă: Casele memoriale de la bloc (I)

Un articol de: Ioan Holban - 20 Iun, 2007

Unii scriitori clasici şi moderni, cu puţină dare de mână, au lăsat în urma lor nişte case, devenite, apoi, „memoriale“; acolo se vor fi născut sau vor fi trăit perioade din viaţa lor. Nu sunt prea multe asemenea case, pentru că scriitorul român a fost dintotdeauna ceea ce G. Ibrăileanu numea proletar inţelectual, n-a fost meşter la dat „tunuri“, când a încercat să facă afaceri (cum Arghezi, cu cireşe şi vişine, sau Rebreanu, cu cartofi, şi Ion Creangă, cu tutun), a dat repede faliment, l-a mai salvat, uneori, câte o căsătorie „cu zestre“; cel mai adesea, a fost un „chiriaş grăbit“, cum zicea G. Topârceanu, luând în chirie şi casa, dar şi viaţa. Sunt, totuşi, şi printre scriitori câţiva „oligarhi“, ca să folosesc un termen la modă azi, proprietari de case (încă) nerevendicate de te miri cine şi cum şi (încă) nevândute la licitaţie pentru scopul nobil de a se face un mall, un casino, o parcare, un „rai verde“, ceva, de utilitate publică; dar timpul nu e pierdut, casele (încă) memoriale sunt în „locaţii“ foarte bune (în zone altădată periferice, azi, rezidenţiale), memoria (chiar şi cea culturală) pare din ce în ce mai scurtă: şi, în fond, cine s-ar supăra, mă rog, dacă s-ar scoate la licitaţie casele memoriale şi terenul aferent, o povară din ce în ce mai grea pentru bugetele locale şi centrale, care numai de cultură n-au grijă - o Cenuşăreasă al cărei pantof pare să se fi pierdut pentru totdeauna? Câţiva nostalgici, acolo, un posibil protest firav din partea unor tipi ciudaţi care n-au altă treabă mai păguboasă decât să citească şi să resusciteze un trecut uitat şi, oricum, neinteresant într-o vreme a tuturor afacerilor.

Să vedem cum stau câţiva oligarhi. Ion Creangă are două case, la Humuleşti şi în Ţicăul laşului; e adevărat că sunt modeste, una la ţară, cu mâţe, motocei şi cuptor, fără utilităţi, alta la oraş, cu apă în curte, puţine camere, dar cu un cerdac de unde se vede dealul Şorogarilor. Tudor Arghezi are o casă cu grădină în Bucureşti, foarte bine plasată, numită „Mărţişor“; acolo sunt cireşi şi vişini „pe rod“ şi se pot creşte albine, cum însuşi poetul mărturiseşte în volumul de versuri „copilăreşti“ Prisaca. Lovineştii locuiesc la Fălticeni; sunt mulţi la număr într-un spaţiu restrâns (Eugen, Horia, Vasile şi familiile lor), dar generoşi, găzduiesc azi în casa lor şi pe alţi colegi de breaslă, născuţi ori trăitori pe malul Şomuzului. Vasile Pogor, boier, şi-a pus casa la dispoziţia „Junimii“ şi aşa a rămas, deşi C.F.R.-ul o revendică. Mihail Sadoveanu a cumpărat sau a primit trei case (încât se poate spune, cu o vorbă de azi: „Sadoveanu - trei case“), în Bucureşti, pe Calea Victoriei, la Vânători, în Neamţ şi în Copoul laşului: un palat şi două conace. Mai amărâţi au fost Nicolae Iorga şi George Enescu: o căsuţă în Botoşani şi un bordei, acoperit până acum câţiva ani cu stuf, în Liveni, lângă Dorohoi. Ceva mai „încropit“ a fost Eminescu; la Ipoteşti, avea un domeniu, casă mare şi un lac în pădure (căruia i s-a spus „lacul codrilor albastru“) cu nuferi, barcă, lebădă... Otilia Cazimir are, şi ea, o căsuţă pitită într-o mahala ieşeană, căreia i se spune Beilic. Casa de la Haimanale, lângă Ploieşti, a familiei Caragiale nu mai e. În schimb, Vasile Alecsandri are un conac la Mirceşti; atât i-a rămas, întrucât casele din Iaşi şi Bacău s-au restituit. Şi Negruzzi stă bine în conacul de la Hermeziu, pe malul Prutului. Coşbuc, la Hordou, e destul de prosper, dând şi numele contemporan al satului cu „Iarna pe uliţă“. Chiar şi Hogaş locuieşte încă destul de bine într-o casă din Piatra-Neamţ. Lucian Blaga o duce mai rău; la Lancrăm s-a construit o sală de sport care i-a obturat priveliştea spre râpele roşii „formaţiuni geologice bizare, ca o arhitectură de poveste sau ca o aşezare de temple egiptene, cu columne de cremene şi foc“ şi i-a înstrăinat zeităţile copilăriei: „Mai departe, pe râu în sus, către miazăzi, se profilează Munţii albaştri, iar pe râu în jos - spre miazănoapte, alţi munţi: Munţii Apuseni, în depărtarea cărora desluşeam două vârfuri. Două vârfuri: unul boltit, altul ascuţit. N-am aflat niciodată numele acestor zeităţi ce mi-au străjuit copilăria“: Munţii albaştri şi Apuseni au dispărut după pereţii sălii de sport. Ca Blaga au păţit cei mai mulţi, nu mai au case, iar locul lor trebuie căutat altundeva, în cărţile pe care - slavă Domnului - nu le revendică nimeni. În rest, plăci de bronz sau de marmoră pe case unde stau oameni de azi; şi străzi, şcoli, cartiere (cum Ovidius, în Constanţa), adesea doar cu firave, presupuse (sau deloc) legături cu biografia scriitorilor.