Cortina de sticlă: Evenimentele lumii literaturii într-o vreme a marii trăncăneli

La 13 mai 2007 s-au împlinit cincizeci de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Camil Petrescu - prozator, dramaturg, eseist, teoretician al artei, publicist, una dintre personalităţile cele mai complexe ale culturii noastre. A fost o comemorare săracă, jenant de discretă, cum s-a întâmplat, în fapt, în toţi anii tranziţiei, cu evenimentele lumii literaturii, într-o vreme a marii trăncăneli, cum îi spune Mircea Iorgulescu, a conflictelor politice nesfârşite, a smintelii, în fond; „tonul“ l-au dat tot autorităţile şi mass media, care n-au avut timp şi spaţiu tipografic să participe în chip real la ceremonia funerară de la Paris, a lui Eugène lonesco (Eugen Ionescu). Motivul? Marele dramaturg îşi luase, în 1990, buletin de „golan“ al Pieţei Universităţii şi, astfel, era „pedepsit“ a doua oară, după ce numele şi opera sa intraseră, vreme de aproape cincizeci de ani, sub interdicţie. Pe Camil Petrescu l-au „interzis“, iată, evenimentele zilelor de azi: certuri, referendum, campanie electorală („eu, hâc, cu cine votez?“, se întreba din nou eternul cetăţean turmentat): n-a mai fost timp şi pentru Camil Petrescu. Evenimentul a fost marcat doar printr-o expoziţie de fotografii şi documente, deschisă la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, o întâlnire, în acelaşi loc (participanţi: G. Dimisianu, Ana Blandiana, Al. George, Diana Munteanu, Ioana Pârvulescu), moderată de aceeaşi pasionată Florica Ichim, moştenitoarea spirituală a scriitorului, şi îngrijitoarea ediţiilor din opera sa: a mai fost o premieră la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“, tot în Bucureşti, cu piesa „Jocul ielelor“ şi tot la insistenţele Floricăi Ichim. Atât.

Comemorarea ar fi fost să fie mai ales a omului, pentru că scriitorul n-a murit în 1957; iar omul se poate aproxima, documentat, în primul rând prin jurnalul său intim, intitulat „Caiete zilnice“, prea puţin cunoscut publicului şi chiar specialiştilor; a apărut în 1975, într-un tiraj confidenţial, aproape clandestin, sub îngrijirea lui Mircea Zaciu. (...) Seria jurnalelor intime, firavă încă în 1975, va fi substanţial întregită după această dată cu texte publicate, mai ales în colecţia „Restituiri“ a Editurii „Dacia“, coordonată chiar de autorul acestor observaţii (Timotei Cipariu, B. P. Haşdeu, Iacob Negruzzi, Petre Ispirescu, Ioan Artemie Anderco, Traian Demetrescu, Gala Galaction, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, Octav Şuluţiu, Tudor Muşatescu, Geo Bogza) şi cu jurnalele contemporanilor noştri; dar, în fond, ispita jurnalului a fost mereu constantă în literatura română, după cum aproape constantă a fost starea de criză a societăţii în secolul trecut, circumstanţe favorabile dacă nu omului, atunci expresiei intimităţii sale. Camil Petrescu este unul dintre liderii de opinie ai generaţiei anilor â30, care a dat literaturii noastre o sumă importantă de jurnale intime; dacă Mihail Sebastian, singur, publica fragmente în presă, jurnalul - cel mai cunoscut în epocă - rămânând, în întregul său, necunoscut până acum câţiva ani marelui public, ceilalţi scriitori ai generaţiei, care se alătură sau numai simpatizează cu programul estetic al lui Camil Petrescu, îşi scriu textele „secrete“ dialogând cu posteritatea: Mircea Eliade, Pavel Dan, Octav Şuluţiu, Geo Bogza, cărora li se adaugă Liviu Rebreanu produc astfel de texte despre care Camil Petrescu nu putea să nu afle: cât de „intim“ era jurnalul dacă autorul citea fragmente prietenilor, cum ne informează Rebreanu despre Ion Marin Sadoveanu, de pildă? Oricât n-ar fi crezut Camil Petrescu în „vocaţia literaturii române pentru genul «jurnalului», presiunea orizontului literar în care evolua l-a obligat aproape să scrie un astfel de text (şi nu cedase acestei presiuni chiar şi autorul „celei mai puternice creaţiuni obiective a literaturii române“?).

Este sigur, apoi, că autorul „Notelor zilnice“ nu a luat în seamă apariţia „Însemnărilor zilnice“ maioresciene după ce-şi va fi mărturisit entuziasmul pentru „Amintirile colonelului Locusteanu“? Camil Petrescu nu a comentat jurnalul lui Maiorescu, dar scriitorul (admirator al lui Jules Renard şi prieten cu unii dintre contemporanii care scriau jurnale intime) a ţinut seamă în mod cert de „modelul productiv“ pe care îl oferea acesta; începând cu generaţia lui Camil Petrescu, se poate vorbi de o conştiinţă a tradiţiei acestei specii sau, cel puţin, despre (re)întemeierea ei în secolul trecut. De altfel, titlul jurnalului trebuie pus în legătură cu „Însemnările zilnice“ ale lui Maiorescu şi cu „Note intime“ (cum s-a numit jurnalul lui C. A. Rosetti, publicat în 1902 de Vintilă C. A. Rosetti): „Note zilnice“ este o „combinaţie“ a celor două titluri importante cere conturau, pentru scriitorul anilor â30, statutul şi evoluţia speciei în literatura noastră. Fapt semnificativ, Camil Petrescu „preia“ termenii care pot acoperi realitatea jurnalului său intim: „Note zilnice“ pentru că „însemnări“ ar fi fost prea mult faţă de amploarea notaţiilor din jurnalul maiorescian, iar „intime“ ar fi fost prea angajant pentru un scriitor atât de departe de modelul romanticului „sincer“, dispus să nu ascundă nimic „fratelui“ său, cititorul. Jurnalul lui Camil Petrescu - o mărturiseşte el însuşi - e „relativ sincer“ pentru că... sinceritatea nu spune nimic şi, pe deasupra, e şi vulgară (...) Loialitate, luciditate, veracitate, iar nu „sinceritate“: acesta este „modul de a trece satisfăcător prin viaţă“, pe care îl adoptă Camil Petrescu, fixând, totodată, orientarea textului care înregistrează „mizeria dialectică“ dintre a (nu) fi „norocos“ şi a dispune de sine cu superioritatea resemnării loiale. Aşadar, doar „note zilnice“; titlul e încă o dată semnificativ pentru ceea ce Nicolae Manolescu numeşte „modelul productiv“ al jurnalelor din secolul XIX „până la scriitorii interbelici“ („Cealaltă faţă a stilisticii“ în „România literară“, 4, 24 noiembrie 1988): productiv, aş adăuga, nu atât prin dorinţa de a reproduce o experienţă deja încheiată, ci de a se distanţa de ea: „însemnările“ sunt simple note, iar „intimitatea“ lor e ceea ce se vede din trăirile fiinţei pe suprafaţa reflectorizantă a „zilei“, a cotidianului.