Cortina de sticlă: „Scrisul e pentru mine o bucurie“

La 12 iulie 2007, părintele Nicolae Steinhardt (foto) ar fi împlinit 95 de ani. Despre activitatea sa misionară la Mănăstirea Rohia au scris ucenicii săi, mai ales părintele Ioan Pintea. Nicolae Steinhardt este, însă, unul dintre cei mai importanţi eseişti ai literaturii noastre contemporane, iar cărţile sale - mai cu seamă „Jurnalul Fericirii“ - au cunoscut o vie posteritate, încât s-ar putea spune că adevărata „cotă“ la bursa bunurilor simbolice s-a stabilit abia după trecerea sa la cele veşnice, în 29 martie 1989. Faptul nu are nimic senzaţional, ci ţine de încercările la care l-au supus vremurile.

„Jurnalul fericirii“, o revelaţie pentru cititori

Cărţile de tinereţe - „În genul ... tinerilor“ (1934; semnat cu pseudonimul Anthistius), „Essai sur une conception catholique du Judaisme“ (1935) şi „Illusions et réalités juives“ (1936; ambele scrise în colaborare cu Emanuel Neuman) au rămas în epocă şi în cunoştinţa unor puţini apropiaţi, fiind trecute la „fondul special“ al bibliotecilor publice; numele său apărea pe coperţile volumelor tipărite cu greutate, dar comentariile erau atent numărate şi cernute: „Între viaţă şi cărţi“ (1976), „Incertitudini literare“ (1980), „Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului“ (1982), „Critică la persoana întâi“ (1983), „Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte“ (1987), „Prin alţii spre sine“ (1988) sunt cărţi puţin comentate în presa literară a vremii. Apărut postum, „Jurnalul fericirii“ a fost o revelaţie pentru cititorii de la noi, textul acesta provocând, în chip deloc bizar, o „recuperare“ a întregii bibliografii.

Călătoriile lui Steinhardt

Astfel, între atâtea lucruri de preţ pe care ni le-a lăsat N. Steinhardt, se numără şi volumul „Escale în timp şi spaţiu“, de exemplu, o carte palpitantă, instructivă prin atâtea date de istorie literară şi prin judecăţi de situare, altele decât cele cu care ne-am obişnuit în privinţa nu puţinor scriitori. Dacă pentru eseurile cuprinse în partea a doua a volumului, Note literare şi de alt fel, pe care le cunoşteam, în parte, din presa timpului, se potriveşte perfect termenul tălmăcire, demersul autorului vizând aproape totdeauna tâlcul unei cărţi, al unei scene, al unui detaliu, pentru jurnalul parizian şi elveţian din „Note necrologice de drum“, ca şi pentru încercările de a descoperi secretele artei actorului şi pe cele ale scriitorului din „Suveniruri contemporane“ şi „Dialoguri“, caracteristice sunt ceea ce aş numi starea de uimire şi gustul pentru paradox, pentru definirea prin termeni aparent imposibil de conectat. Notele de drum prilejuiesc un adevărat dialog al celor mai diverse moduri de lectură pe care un spirit cu o deosebită mobilitate şi ascuţime a observaţiei le încearcă asupra „realităţilor europene“ cu care a luat contact în câteva rânduri; călătoriile lui N. Steinhardt, vizitele prin muzee, prezenţa în sălile de concert, în faţa marelui ecran sau în biblioteci reprezintă modalităţi de exprimare a corespondenţelor nu o dată surprinzătoare care se ivesc din relaţiile pe care călătorul din Orient le stabileşte între elementele culturii occidentale cunoscute; în analogiile pe care le descoperea între, de pildă, arta lui Dali şi procedeele cinematografice ale lui Fellini sau între fotografiile lui Ansei Adams şi poemele lui Lautréamont, se simte nevoia de ordine, de a crea o ordine a sa, un mod de lectură propriu, adică, al călătorului fără ţinte „turistice“, urmând nu itinerariile „obligatorii“ al hărţii turistului grăbit să vadă „pe viu“ ceea ce i-au arătat mai înainte ilustratele, ci pe cele, mereu imprevizibile, cu o „logică“ ascunsă, ale spiritului. „Copil bătrân, jinduitor de purtări frumoase, admirator al curajului şi demnităţii“, călătorul este mai tot timpul uimit, dispus să admire, să adore chiar, fie şi cu riscul de a-şi vedea înfrânte „obiecţiunile spiritului critic“; Claudel, Picasso, Ansei Adams (din galeria căruia pleacă „uluit“), dar şi priveliştea unui parc, care îl covârşeşte cu o „cvasi paroxistică stare de răpire“, sau dughenele cartierelor vechi din Geneva şi Zürich, unde „impresia nu e numai de lux, e de legendă şi vis“, constituie - fără a lăsa loc nici un moment „complexului Golescu“ - sursa tuturor uimirilor călătorului contemporan. Jurnalul parizian şi elveţian este, în fond, un jurnal de lectură, cu observaţii pertinente care explică, din alt unghi, mai apăsat „personal“ aş spune, opţiunile criticului (...)

Făurirea de sine

„Suvenirurile contemporane“ cuprind amintiri pariziene din anii â30 ai secolului trecut, când autorul, fascinat de spectacolul dramatic, a frecventat cursurile celebrului teatru Atelier; cele şase „suveniruri“, însă, constituie tot atâtea eseuri despre „secretul capacităţii actoriceşti“ ale cărei substanţă şi taină sunt, în fapt, puterea, la care se adaugă, apoi, misterul, sinceritatea, conştiinciozitatea profesională, asceza, eleganţa sufletească şi atâtea altele încă. Relaţia criticului cu opera dramatică se stabileşte prin intermediul „practicantului“, al actorului; la deliciile descifrării unui text, criticul ajunge prin analiza jocului celor care l-au pus în scenă: are dreptate N. Steinhardt să „citească“ piesele clasicilor francezi, ale lui Shakespeare, Cehov, Pirandello, Caragiale, Strindberg, G. B. Shaw, prin Germaine Dermoz, Berthe Bovy, Georges şi Ludmille Pitoeff, Ion Manu, Maria Filotti, Iancu Brezeanu, Vraca, Bulandra, Fory Etterle. Această lectură este una de „gradul al doilea“, o lectură secundă, totdeauna mai pătrunzătoare, pentru că premisa este lectura „vie“ a actorului, a primului destinatar al textului dramatic. Un acelaşi mod de a „citi“ condiţia scriitorului, a criticului, în special, propun şi interviurile din „Dialoguri“, unele publicate, altele doar destinate paginilor unor reviste literare şi culturale; „nu sunt un scriitor“, mărturiseşte N. Steinhardt într-una din convorbirile sale, pregătind astfel o orgolioasă afirmare a libertăţii artistului faţă de sine, faţă de textele sale, dar şi faţă de eventualele reguli de creaţie şi tipare existenţiale ale celui care se declară scriitor: „unii lasă opere, lucrări; alţii se făuresc doar pe ei înşişi“. Accentul cade, subtil ironic, pe acel doar care oferă, în fond, măsura adevăratului artist: N. Steinhardt - se înţelege - face parte dintre cei care se făuresc pe ei înşişi.

Acest fel de a se citi pe sine explică şi o altă confidenţă: „scrisul e pentru mine o bucurie şi-l gândesc a fi - oricât de neînsemnat e operatorul - o dare în vileag a facultăţii celei mai de preţ a omului (libertatea) şi o nedispreţuire a simţământului său cel mai patetic (dragostea)“. Cercul se închide, prima mărturisire capătă alte înţelesuri, opuse afirmaţiei de fond („nu sunt un scriitor“), pentru că aici se rosteşte, în adevăr, un scriitor; criticul ar fi observat deîndată că nu totdeauna şi nu indiferent de însemnătatea operatorului scrisul e dezvăluire a libertăţii şi exprimare a dragostei. (...)

Pasionantă arhivă de sentimente şi certitudini

A patra secţiune a volumului, „Note literare“ şi de alt fel, adună cronici şi amintiri, revizuiri critice şi observaţii lingvistice, texte radiofonice şi cronici de expoziţie, constituind o pasionantă arhivă a sentimentelor şi certitudinilor unui scriitor autentic, ale unei conştiinţe, adică. Scrise alert, cu neascunse intenţii polemice, adesea, textele stabilesc priorităţi (cum e cazul unor scene din teatrul lui Blaga, care sunt „de un absurd avangardist total“), corectează afirmaţii eronate ale unor anonimi sau specialişti, într-un ton perfect urban, elegant, fără stridenţe, cu exagerări care stau bine, totuşi, în stilul cunoscut al eseistului - Etymologicul Magnum Romaniae al lui Hasdeu este o „Divină Comedie a filologiei (...)“ -, cu mize mari (redimensionarea valorică a poeziei lui Ion Pillat) şi cu observaţii pertinente asupra culturii şi a relaţiei acesteia cu omul contemporan. O definiţie a Culturii este textul exemplar pentru cartea şi atitudinea lui N. Steinhardt care găseşte secretul adevăratei arte în „amestecul de inteligenţă, muzicalitate, graţie, negrabă, erudiţie şi acuitate nedispusă a înghite gogoriţe, minciuni gogonate oricât de solemn rostite, nedispusă a trăda cauza dulcii şi doctei libertăţi ori de a da ascultare îndemnului mai bine conspectat de vorba noastră populară şi bătrânească decât de oricine altcineva: nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ţi zic eu“. „Escale în timp şi spaţiu“ este cartea unei conştiinţe literare. Şi nu e puţin lucru acesta.