Credinţa noastră cea de toate zilele

„Hristos a înviat!“ „Adevărat a înviat!“ Aşa rostim în această perioadă, după sfânta sărbătoare a Paştelui, afirmând că noi credem în toată lucrarea dumnezeiască a mântuirii, în Învierea lui Hristos, după moartea Sa cea de bunăvoie. {i, astfel, ne întâlnim în sufletul nostru cu tema credinţei.

În Sfânta Scriptură ne este arătată credinţa Mântuitorului (credinţă care are efecte, rezultate, este putere dumnezeiască în manifestare) în toată plenitudinea ei lucrătoare şi ne sunt dezvăluite faţetele ei.

Pe de o parte, Hristos afirmă şi demonstrează că orice este posibil prin credinţă, prin rugăciune, prin cererea către Tatăl. Dar acest „orice“ care se cere prin rugăciune este un „orice“ special, dumnezeiesc, ceva care este plăcut lui Dumnezeu, un ceva creator, vindecător, cu miză mântuitoare.

Pe de altă parte, dar complementar, Hristos arată că acea credinţă totală din cererea către Dumnezeu trebuie împletită cu lăsarea în voia lui Dumnezeu, cu neagăţarea de ceea ce vrei să se realizeze!

Rugătorul care crede cu adevărat, corect din punct de vedere creştin, vrea doar ceea ce place lui Dumnezeu, cere, crede că primeşte, dar lasă la voia lui Dumnezeu îndeplinirea cererii, acceptând şi eventuala ei neîmplinire - „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea“ (Marcu 11, 24); „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă“ (Matei 17, 20;) „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti“ (Matei 26, 39).

Creştinul, în acelaşi timp, vrea totul, vrea doar ce e bine, crede că Dumnezeu poate orice, crede că a primit, dar în acelaşi timp nu ţine morţiş, nu se agaţă de cererea sa, se supune lui Dumnezeu şi voii Sale, adică acceptă orice finalitate a cererii sale.

În lucrarea „Urmarea lui Hristos“ avem următoarea învăţătură: „Fiule, iată aşa cum te vreau să fii, dacă vrei să petreci cu Mine: gata spre pătimire, ca şi spre bucurie, gata spre sărăcie şi lipsă, ca şi spre bogăţie şi îndestulare“.

Deci o stare de acceptare deplină, un „Facă-se voia Ta“ care cuprinde toate aspectele vieţii omului şi orice cerere.

Un alt pilon important al cererii prin rugăciune şi al credinţei este iertarea tuturor, ca pregătire pentru a putea primi darul lui Dumnezeu, îndeplinirea cererii.

Această cerinţă expresă a lui Hristos aruncă efectiv în aer orice fel de trăire a credinţei într-un fel răzbunător, pedepsitor pentru ceilalţi (cum mai fac unii care cer pedepse pentru alţii, în scop de instaurare a „dreptăţii“ după părerea lor) şi se circumscrie doar valorilor Noului Testament, dragostei de aproapele, vindecării, mântuirii: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre“ (Marcu 11, 25).

Unii socotesc că o credinţă puternică se întemeiază mai uşor pe ştiinţă mai puţină şi, în general, greu se găsesc mari credincioşi rugători printre oamenii de ştiinţă.

Fiindcă, obligatoriu, orice ştiinţă este parţială, iar credinţa este neţărmurită. Când omul ajunge să ştie tot mai mult, este supus presiunii interioare de a crede tot mai puţin; are impresia că a ajuns la explicaţii, deci cunoaşte cauzele unei situaţii şi astfel are acces la soluţii sau, invers, nu mai are soluţie...

Vedem aceasta pretutindeni împrejurul nostru: boli pentru care oamenii, prin ştiinţă, au obţinut anumite explicaţii (desigur, parţiale) sunt automat considerate incurabile sau cu un traseu clar de evoluţie - deci credinţa în miracol, în vindecare, este înlăturată - iar credinţa pacienţilor păleşte în faţa explicaţiilor fiziologice, biologice, în general materialiste, de parcă materia ar fi ultima frontieră.

La Sfântul Ioan Gură de Aur găsim următoarele referiri la această chestiune: „Nimic nu poate fi mai rău decât atunci când cineva, stăpânit fiind de raţionamente omeneşti, judecă şi măsoară lucrurile cele dumnezeieşti; fiindcă în chipul acesta se va izbi de piatra aceasta cu putere şi va fi lipsit de lumină“.

Despre problema credinţei în cadrul curentelor moderne care ţin de „arta succesului“ şi „dezvoltarea personală“, putem spune pe scurt că este vorba mai degrabă de invitaţii la a vrea şi a putea mereu mai mult (în general este vorba de un „mai mult“ cu miză materială sau socială), rupte de tot ceea ce am vorbit până acum: de dumnezeire, de viziunea vieţii ca traseu mântuitor, de credinţa înţeleasă în cadrul creştin.

Cu mult aplomb aceste curente se folosesc chiar şi de citatele din Scriptură cu privire la a crede neţărmurit, însă scopurile acestei credinţe sunt de obicei materialiste sau oricum terestre, specifice unei credinţe mai degrabă idolatre, şlefuite şi calibrate pe valorile lumii acesteia, decât ale Împărăţiei cerurilor.

Credinţa prezentată în general în cadrul acestor abordări este mai aproape de fanatism - lipsind componenta lăsării în voia lui Dumnezeu, a dragostei de aproapele, a iertării celorlalţi, a smereniei.

Adesea în lucrările din această zonă se aduce vorba de Iisus şi de învăţăturile sale despre credinţă, însă se omite elegant faptul că Iisus nu şi-a folosit credinţa ca să ajungă cel mai bogat sau mai puternic din lume. Că a crezut în cel mai puternic chip în Tatăl, dar a şi spus „Facă-se voia Ta“ şi a fost urcat pe Crucea mântuirii noastre.