Credinţa ortodoxă şi cultura românească

Credinţa şi cultura românească sunt cei "doi plămâni vii" ai spiritului românesc, care de mai bine de două milenii coabitează în cea mai frumoasă şi armonioasă ambianţă oferită cu generozitate de spaţiul sacru şi liturgic al sfintei noastre Ortodoxii. Impactul acesta extraordinar între cult şi cultură a creat de-a lungul istoriei poporului român valori inestimabile, care confirmă o dată în plus că o credinţă sprijinită de cultură poate da naştere unei cândva nesperate simbioze. La fel, o cultură plămădită în vatra credinţei şi frumuseţii spirituale a unui popor sprijină credinţa, năzuinţele duhovniceşti ale acestuia. Deşi distincte, cele două noţiuni se întrepătrund şi se conţin reciproc.

Dar cum s-ar fi dezvoltat oare cultura fără înrâurirea credinţei ortodoxe?

O cultură făcută fără a avea ochii aţintiţi către Cer îl poate îndepărta pe om de la scopul ultim al vieţuirii sale în această lume, dobândirea mântuirii. Printr-o cultură despărţită de credinţă există riscul de a o aprecia în raport cu natura. Omul cucereşte natura, o organizează, o stăpâneşte, arătându-şi deopotrivă darul de a gândi şi înfăptui, dar mai ales măreţia sa, care îl aşază mai presus de celelalte vieţuitoare pe pământ. Astfel, fără credinţă, cultura înfăţişează destinul teluric al omului, dirijându-l spre pământ; fără credinţă, cultura unui neam cade şi decade, căci omul modern şi secularizat preferă bucuriile firave prezente în defavoarea celor adevărate şi veşnice. El trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede cu tărie în existenţa sa somatică, are cultul plăcerii, al forţei, al interesului imediat şi exclusiv material.

Credinţa ortodoxă, ca religie, nu are scopuri primordiale culturale, dar face să rodească valori culturale. Ea îl leagă pe om de Dumnezeu şi-l orientează către El. Ortodoxia afirmă sufletul, veşnicia, viaţa de dincolo, aşadar depăşeşte limitele acestei vieţi, iar cultura reprezintă multitudinea relaţiilor cultivate de om în vremelnica contingenţă cu existenţa înconjurătoare. Numai atunci cultura îl îndrumă pe om să caute Adevărul când îl ajută să-şi exprime modul său de viaţă, dar şi aspiraţiile sale nu doar în această lume, ci mai ales către veşnicie, Ortodoxia are influenţă asupra culturii, căci ea nu exprimă doar legătura omului cu Dumnezeu; este deopotrivă şi concepţie de viaţă, normă de viaţă, disciplină de viaţă, conferind acesteia un sens superior, susţinând-o, curăţind-o şi desăvârşind-o.

Din această perspectivă putem afirma că sfânta noastră Ortodoxie este o religie care a creat prin excelenţă cultură. Ea a generat condiţiile morale propice dezvoltării armonioase a vieţii omului şi a culturii sale, o cultură superioară, solidă şi valabilă pentru toate veacurile. Trudind pentru spiritualizarea omului, credinţa noastră strămoşească lucrează implicit şi pentru cultură.

De aceea este necesar ca Biserica Ortodoxă să lupte ca şi până acum, dar acum cu mai multă vigoare, pentru înduhovnicirea culturii moderne, care trăieşte după principiile Martei, dar Biserica trebuie să ne amintească şi să ne zidească după pilda Mariei.

Dacă vom arunca o succintă privire în istoria poporului român şi a culturii acestuia, vom realiza că nu putem vorbi de cultură românească excluzând Ortodoxia. Vom porni în această exemplificare de la o zicere frumos meşteşugită de Eminescu, care afirma cu inspirată glagore că "Biserica a creat limba neamului". Adevărul istoric este neîndoielnic: primele cărţi, primele şcoli, primii tălmaci, primii dascăli ai şcolii româneşti ne fac să afirmăm că într-adevăr cultura românească medievală este o cultură bisericească şi teologică. Sub streaşina Bisericii s-au tradus, copiat, tălmăcit cărţile de cult, Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi şi altele. Şi nu doar atât: înaintaşii au fost nu doar "consumatori de cultură", ci şi făuritori de cultură. Amintim aici doar de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. La fel, în domeniul istoriografiei, tot însemnările bisericeşti fac debutul în cultura românească. Sârguinţa de a catagrafia evenimentele istorice s-a născut în mănăstirile româneşti odată cu alcătuirea pomelnicelor, după care s-a trecut la înscrierea acestora în lucrări de specialitate. Iată câteva exemple: Pomelnicul de la Bistriţa (Neamţ), Letopiseţul de la Putna, cronicile de curte al lui Eftimie, Macarie şi Azarie, Cronica despre Radu de la Afumaţi. Tot în această categorie includem şi textele epigrafice: pisanii şi înscrisuri de pe morminte.

Un alt reprezentant de marcă al culturii române, Nicolae Iorga, afirma că la români "cultura s-a format în pridvorul Bisericii". Admirabilă formulă şi pe deplin veridică. Ca în toate religiile lumii, Ortodoxia a folosit frumuseţea şi delicateţea artei pentru a exprima sublimitatea credinţei. Pictura, orfevrăria, broderia, sculptura, muzica sunt doar câteva elemente din cultura poporului român care sunt o reverberaţie a frumuseţii spirituale a celor care le-au plămădit.

Peste toate însă cea mai trainică formă de cultură este cea a sufletului. Pe bună dreptate A. Rademacher spunea: "Die Seele Kultur ist die Kultur der Seele" (Sufletul culturii este cultura sufletului). Biserica Ortodoxă o poate promova şi consolida printr-o acerbă activitate evanghelizatoare şi pnevmatologică. Nici o cultură a lumii nu i-ar putea dărui sufletului omenesc ceea ce îi poate insufla Biserica prin Cuvântul mereu actual al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşadar, o cultură mai bună, mai frumoasă, mai armonioasă presupune suflete mai curate, mai luminate, mai înduhovnicite.